Mulți ani la rând am crezut cu putere că singura persoană capabilă și demnă să stea în preajma copiilor mei sunt eu și doar eu. Da, știu, sună a boală, frustrare, complex și cum dorești să-l numești, dar nimeni din jurul meu nu mi se părea suficient de bun să respire același aer cu ei, nici măcar tatăl lor. Evident că ei nu au stat izolați de lume, dar oricine altcineva putea să stea cu ei, dar doar în prezența mea, sau dacă era obligatoriu să plec și să-i las în grija altcuiva, apoi acea persoană era scanată și filtrată de mine, mai ceva decât ar fi putut s-o facă agenții de la FBI.
Acest mod de a gândi îmi aducea și bucurii, dar și tristeți, neliniști, frustrări. Toate lucrurile trebuiau făcute de mine exclusiv, ceea ce mă conducea la o oboseală maximă. Oboseala conducea la rândul ei la frustrări, acreală, pornire spre ceartă și nu mă mai regăseam. Dintr-odată timpul pe care îl petreceam cu ei în loc să fie unul plăcut, era amestecat și cu supărările mele, apărute din atâta oboseală. Și când îmi cereau să mă joc cu ei, îmi stătea pe buze să le spun: ”Știi, am de călcat; Stai, încă n-am terminat treaba la bucătărie și acușica e timpul să mâncați!” Mă abțineam mult să nu le spun ce gândeam, dar eu nu eram bine cu mine. Mai tot timpul frustrată de faptul că nu petrec timpul cu ei așa cum mi-aș fi dorit, dar în același timp cu lista de lucruri de făcut destul de lungă în mintea mea. Apoi, mă suna câte cineva apropiat și mă întreba – Pot veni să stau cu copiii, să-mi spui dacă și când ai nevoie!, răspunsul meu invariabil era: ”Mulțumesc. E ok, mă descurc. Dar țin minte ce mi-ai spus” și evident că ștergeam imediat din computer această propunere, pe motiv că nimeni nu este capabil să stea cu ai mei copiii, dar și pe motiv că nu vreau să îmi creez datorii.
Dar vezi tu, toate aceste zile adunate, pline, dublate de zilele petrecute la serviciu, unde, de cele mai multe ori, aveam parte de lucruri mai puțin frumoase, mă făcuseră să simt totul ca pe o corvoadă, ca pe o greutate imensă pe care trebuia să o car zilnic, precum Atlas bolta cerească pe umeri. Îmi vuia capul de treburi pe care trebuia să le fac zilnic: ieșit afară cu ei, cumpărături din piață și cumpărături din supermarket, verificat teme, activități educative, mers la spectacole, făcut mâncare, curățenia, povestea de seară, adormit copiii devreme, călcat rufe, pregătit hainele pentru a doua zi, ascultat sufletele lor. Și pe lângă toate astea trebuia să am grijă și de mine – unghii curate, haine îngrijite, ar fi trebuit să îmi acord timp și mie, ca să nu mai punem la socoteală și viața de cuplu. Am făcut mulți ani lucrurile acestea, zic eu bine, dar ajunsesem în ultima perioadă să nu mă mai regăsesc în poveste. Sufletul încărcat, greu, trist, nemulțumită de mine însămi. Iar eu sunt, de fel, un om optimist, mi-e drag să văd mereu partea plină și când răul mă pândește să-i râd în față, să-l iau la mișto. Și totuși, la comanda minții mele nu se mai afla Bucuria, îi luase locul Tristețea 🙁
Unde eram eu, în tot peisajul acesta al unei familii cu doi copii? Care era locul meu? Când am citit ultima dată o carte? Când mi-am acordat ultima dată o jumătate de oră pentru mine și sufletul meu? Când am ieșit ultima dată doar eu cu el?
Primul răspuns: ceilalți sunt vinovați, nu mă ajută nimeni. Și se instala perioada de victimizare, doar că eu funcționez după sistemul – plâng o oră, două, mă simt mizerabil o zi-două, dar trebuie să mă ridic și să merg înainte. Și mi-am adus aminte de vorba unei colege psiholog, căreia îi mai împărtășeam din gândurile mele: ”Tu suferi de sindromul lui Isus Christos!” La momentul acela n-am înțeles-o, dar după multe lecturi, introspecții, reflecții, am înțeles că eu greșeam. Că nu pusesem niciodată limite, că nu dădeam voie nimănui să mă ajute, că în mintea mea credeam că sunt buricul pământului și că o mamă minunată trebuie să se jertfească pentru ceilalți, că nu contează ce îmi doresc eu, important este ca ei să fie fericiți. Doar că eu, ușor-ușor, nu mai eram fericită.
Ce-am făcut?
- Am recunoscut în fața mea că nu mai pot în acest ritm. Am acceptat propunerile celor din jur de a sta cu ai mei copii, atunci când aveam nevoie. Și culmea, îi găseam perfect sănătoși la întoarcere.
- Mi-am implicat jumătatea în treburile casnice. Cât timp mă duceam să îmi fac o manichiură, copiii stăteau cu el. Îi găseam, ce-i drept cu șosete de culori și modele diferite în picioare, cu părul în toate direcțiile, dar fericiți și întregi.
- Am început să mă trezesc mai devreme cu o oră, înainte de ora lor de trezire, în așa fel încât să am timp cu mine și pentru mine, cu sufletul și mintea mea.
- Am renunțat la obiceiul de a face curățenie săptămânal și fac când pot și cum pot, ba uneori, mai apelez și la altcineva să mă ajute. În acest fel, după o săptămână de lucru agitată și plină cu de toate, să mă pot bucura de familia mea, din plin.
- Am învățat să le împărtășesc din problemele mele și lor, copiilor. Să le spun că am nevoie să mă ajute la mâncare, cumpărături, curățenie. Că nu sunt singura care locuiesc în acea casă și că e musai să fie cu mine. Și am observat că sunt extrem de receptivi și bucuroși să mă ajute.
- Am ajuns la momentul în care nu-mi mai pasă atât de mult că există pete pe parchet, praf pe mobilă. Am văzut că se mai poate trăi o zi, două și în acest fel și că în intervalul în care aș fi frecat podele, mergeam cu ei la film, reveneam fericiți și în următoarea zi puneam lucrurile la locul lor.
- Am înțeles că timpul pe care îl acord lor trebuie să fie doar al lor și am simțit pe pielea mea ce înseamnă timp de calitate petrecut cu copiii. Nu contează atât numărul de ore pe care îl petreci cu ei, ci modul în care le petreci! Am văzut de-a lungul anilor, că ei se simt bine cu tine, atunci când tu te simți bine cu tine însuți. Copiii, ca și adulții, sunt atrași de oameni pozitivi, fericiți, echilibrați, căci aceștia le pot oferi securitatea de care ei au nevoie.
Când sunt cu ei, SUNT cu ei! Îmi dezactivez device-urile, îi ascult cu ambele urechi și cu sufletul, mă joc cu ei, și când am alte lucruri de făcut, le explic că pentru jumătate de oră, am nevoie să fac cutare sau cutare lucru, după care reluăm.
Și da, calitatea este cea care trebuie să predomine, și nu cantitatea!
