E sâmbătă seară. Toate ulițele satului sunt inundate de sunetele scoase de cornutele ce se întorc de la cireadă. Fiecare știe cu exactitate la ce poartă să se oprească căci este așteptată cu o găleată de apă rece spre a fi ostoită de setea care o copleșește. În acest tumult de sunete, tălăngi, săteni care sar să-și aducă pe drumul bun câte o văcuță rătăcită, ele, surorile mele se pregătesc intens pentru discoteca din sat. Într-un ciob de oglindă, același în care se bărbierea și bunicul, ele își întorc conștiincioase genele cu un clește pe care îl găseam miraculos la acea vreme. După ce fiecare dintre ele, pe rând, își aranjează ochii cu un machiaj discret, dar suficient cât să le dea aer de domnișoare de oraș, continuă dansul în ciobul de oglindă prin aranjarea coafurii. Se piaptănă, mai așază câte o șuviță, încearcă varianta după ureche, apoi dau la loc părul cu repeziciune ca și când noua imagine le-ar fi destabilizat cu totul și se întreabă una pe cealaltă cum arată. De undeva din fundal, le urmăresc cu aviditate, gândindu-mă, precum Cenușăreasa, cât de mult aș vrea să mă duc și eu acolo unde se duc ele. Și ca totul să fie exact ca într-o poveste, toate aceste imagini fabuloase pentru mine, o fetiță de aproape 8 ani la acea vreme, erau copleșite de un miros ce îmi stăruie și acum în nări al celebrului spray românesc Farmec 16, ce mirosea a vară, a soare, a spice de grâu, a liniște și pace.
Gata de plecare se mai foiau de câteva ori prin casă, mai lua câte un lucru, se mai întrebau care era ora de plecare și în tot acest du-te vino, eu eram ignorată cu eleganță. Desigur, nu era nimic voit din partea lor și nici eu nu eram atinsă prea tare de faptul că prezența mea nu era vizibilă, căci diferența de ani existentă între noi ca surori făcea ca aceasta graniță să nu fie supusă discuțiilor sau negocierilor, ci doar respectată.
Așa le-am urmărit o mare parte din copilăria mea. Au fost primele mele modele de eleganță, feminitate, modă! Mă strecuram printre picioarele lor, mă trimiteau de multe ori să le caut după ușă, reveneam și eram tare bucuroasă când puteam petrece ceva timp în aceeași cameră cu ele și prietenele lor. Refuzurile lor dese nu mă deranjau, mi se păreau de multe ori normalitatea. Nu au lăsat nicio urmă în mine, nicio dușmănie, ci pur și simplu era o situație firească într-o familie numeroasă ca cea în care eu m-am născut și m-am ridicat. Mi se părea firesc să lupt pentru fiecare centimentru, să îmi câștig locul la masa discuțiilor, să tac și să ascult ce spun fetele cele mari, să pot mângăia o brățară din solzi de plastic și să o pot proba pe furiș uitându-mă în oglindă și închipuindu-mă domnișoară ce se pregătește de discotecă.
Când n-am mai putut să stau după fustele lor, căci se făcuseră prea mari și eu eram tot AIA MICĂ, am trecut cu ușurință în tabăra băieților, a fraților mei, care mai apropiați de vârstă cu mine, m-au acceptat să le calc pe urme. Așa am avut ocazia să stau în găștile lor unde auzeam ce gândeau băieții despre fete, așa am învățat să țin un cositor în mână, să le dau repede câte un șurub, să țin bicicleta Pegas pentru a pune lanțul, să stau în poartă și să primesc cu stoicism în freză loviturile din meciurile de fotbal. A fost o perioadă din copilăria mea la fel de naturală și firească precum cea în care le urmăream cu nesaț pe surorile mai mari. Faptul că mă mai trimiteau la plimbare ca să poată rămâne și ei cu băieții mi se părea absolut firesc și găseam cu rapiditate altă treabă de făcut.
Fiind a cincea din cei 6 frați am putut experimenta niște ani buni din viața mea ipostaza de soră mai mică, dar și un pic din cea de soră mai mare. Am înțeles că de la frații mai mari decât mine am o groază de lucruri de învățat, că alături de ei sunt într-o școală a vieții pe care trebuie să o plătesc în felul meu: să plec când mă alungă, să nu comentez când au ei chef să stea doar cu gașca, să știu să mă adaptez la orice situație și mai ales am știut tot timpul că ei țin la mine, orice-ar fi, lucru pe care îl simțeam mereu când îmi lua apărarea prin cartier sau când beneficiam de oarecare trecere prin găștile celor mai mari atunci când aflau că sunt sora lor.
Îi văd pe ai mei copii. Rareș adulmecă mereu pașii și mișcările Dariei. E mereu în urma ei, lângă ea, în sufletul ei, pe ea, continuu cu ea! Daria nu știe cum să mai găsească un ungher în care frate-său să nu o găsească, să aibă și ea momentele ei de liniște, reflecție. Reușește atâta vreme cât el nu este acasă. Cum intră pe ușă, se strică feng-shui-ul. Când îi vin prietenele în vizită îi ține adevărate ore de dirigenție cu privire la cum nu trebuie el să o deranjeze pe ea și cum nu e frumos să vină peste ele căci au și ele ceva de discutat. El îi promite câte în lună și în stele, cum va fi el înțelegător și cum nu va veni peste ele, doar să îl lase și pe el 5 minute în cameră. Și vorba povestitorului, nici bine nu se adună fetele, că el se instalează în cameră și uită de toate jurămintele făcute și singura variantă de a fi scos de acolo ar fi un buldozer.
Îi urmăresc, îi aud cum se ceartă, se împing, se contrazic, apoi se iartă și se împacă. Îl înțeleg perfect pe el din postura de frate mai mic ce are drept unic scop să fie mereu acolo, în mijlocul evenimentelor surorii mai mari, căci acolo e miezul, acolo se întâmplă lucruri pe care nici cei de la NASA nu le-ar putea anticipa. O înțeleg și pe ea, ca soră mai mare, deprinsă vreo 7 ani din viața ei să nu fie deranjată de nimeni, avidă după intimitate, dornică să își petreacă timpul cu cei de vârsta ei sau mai mari decât ea și care să nu mai fie nevoită să îl introducă și pe frate-său ce distrage atenția de la ea.
Uneori mă amuz, alteori mă supăr și eu. Rareori mai intervin. Am înțeles, cu precădere în ultimii 2 ani, că e nevoie ca ei doi să treacă prin toate aceste momente. Să se alunge, să își impună limite, să nu se dorească, să lucreze amândoi atunci când au chef, să citească o carte dacă așa le-o cere inima, să se ignore, să se îmbrățișeze și să se alinte.
Ce-am înțeles eu de când sunt mamă de 2:
- să nu le mai cer să se iubească! Asta vine de la sine, cu asta vin pe lume. Iubirea între frați este fix ca un aluat. Se face maiaua, se lasă la dospit, crește, apoi se frământă bine de tot, uneori cu ghionturi, cu plânsete, cu crize de gelozie, cu dureri, cu multă transpirație și apoi crește aluatul. Frumoooos, de nu se mai oprește!
- că cearta nu e rea! Că e bine să-și mai arunce câte-o vorbă unul altuia. Că trebuie să dea afară din ei ce simt! Că nu e nicio tragedie dacă se mai pișcă, mușcă, își dau câte una după ceafă, repede de tot cât să nu-i văd ci doar să-i aud!
- că nu e cazul să intervin la tot pasul! Nu mai vreau să fiu arbitru! Intervin doar dacă e neapărat nevoie. Conflictele trebuie să și le rezolve. Nici ai mei părinți nu interveneau prea des între noi și eram 6 și se iscau niște situații, mamă-mamă! Apărea tatăl meu în cadrul ușii doar când nu se mai putea deloc! Și atunci se instaura liniștea, doar cât îl vedeam! Mi-am tot amintim în acești ani că ai mei știau să gestioneze conflictele. În primă etapă ne lăsau să le rezolvăm singuri și reușeam în cele mai multe situații. Intervenția lor era doar în caz de urgență!
- Că fratele mai mic va dori mai tot timpul să fie alături de cel mai mare, iar cel mare va dori mai tot timpul ca cel mic să nu-i fie prin preajmă! E legea firii! Așa a fost și la noi când eram mici, îi privesc și pe ai mei acum văzându-i cum caută cu disperare compania celor mai mari decât ei și cât de frumos se eschivează de cei care sunt mai mici. Nu că nu s-ar bucura de cei mici, doar că întotdeauna vor prefera compania celor de la care au ceva nou de învățat!
Una peste alta, m-am mai relaxat! Au trecut aproape 7 ani de când sunt mamă de 2. Mi-amintesc de cât de panicată eram la început că nu se vor accepta, cât de mult îmi doream să văd că se iubesc, cât de mult vânam orice gest, cuvânt, privire, gata fiind la orice oră din zi și din noapte să intervin în calitatea mea de Adult ce deține adevărul absolut și de PreaÎmpăciutor în treburile celor mici!
De când am pășit în afara acestui tablou și mi-am reamintit copilăria mea de soră mai mică și totodată mai mare, am înțeles că toate se așază în timp, că sunt necesare toate aceste frământări, alungări, uși trântite în nas, momente de dirigenție de la sora cea mare către fratele mai mic și că atâta vreme cât nu există presiune din exterior, fiecare relație între frați se dezvoltă în felul în care și-l doresc și îl simt cei implicați în ea.
Daria și Rareș, acum ȘTIU CĂ VA FI BINE!
Sursa foto: www.pixabay.com
