Lectura de seară

Relația mea cu lumea cărților începe undeva prin clasa a V-a, când am început să citesc în vacanțele de vară, petrecute la bunici, la țară. Îmi aduc perfect aminte de ”Winnetou” și ”Ultimul mohican”, cărți pe care le citeam întotdeauna după masa de prânz, când peste sat se așeza linștea, preț de câteva ore, căci oamenii, obosiți de la munca fizică, își trăgeau sufletele. Noi, toți nepoții de la oraș, adunați la bunici, aveam ca variante fie să dormim, fie să facem liniște. Și pentru a nu-mi petrece cele câteva ore cu ochii în tavan, aveam mereu cu mine câte o carte, pe care o citeam cu nesaț. De multe ori dădeam peste cuvinte pe care nu le înțelegeam, adicătelea neologisme, pe care mi le notam și când ajungeam acasă întrebam vreun frate sau soră mai răsăriți decât mine, sau pe tatăl meu să-mi spună ce înseamnă. Mai târziu, plăcerea pentru carte a crescut și de pe la liceu citeam cu disperare cam tot ce-mi pica în mână. O făceam la concurență cu una dintre surorile mele și citeam pe nerăsuflate volumele vreunui roman, supărată fiind că nu termină mai repede volumul II, căci deja îl terminasem pe primul. Plăcerea cititului era dublată de mirosul paginilor cărții și de discuțiile aprinse de după, când împreună cu sora mea, sau prietenii care citeau aceeași carte, întorceam pe toate fețele subiectul, găseam variante noi de rezolvare a unor situații din carte, concepeam un alt final, de așa manieră încât, dacă s-ar fi aflat autorul cărților de față cu noi s-ar fi prăpădit de râs de câtă ingeniozitate dădeam dovadă toți, sau poate i-am fi dat o nouă idee. Facultatea a fost o etapă elevată a lecturilor, care mi-a deslușit multe întrebări legate de existența personajelor și de fabricarea poveștii. Prin urmare, dragostea mea pentru cărți e veche, constantă și puternică.

Mai târziu, ca profesor de română, le spuneam necontenit elevilor: ”Citiți! E important să citiți!”, de parcă ce altceva putea să le spună profa de română?! Le dădeam liste întregi de romane, de altfel obligatorii pentru anii aceia de liceu, le prezentam într-un mod cât mai atrăgător fiecare roman în parte, le dădeam indicii despre ce ar fi putut găsi pe-acolo, încât mulți dintre ei citeau: fie de dragul meu, fie pentru că le stârneam interesul, fie pentru că se săturaseră să mă audă cerându-le să citesc, fie de teama corigenței, din tot felul de motive știute, intuite sau necunoscute mie. Constant, câte un elev mă tot întreba:

– De ce trebuie să citesc eu, doamna, dacă oricum vreau să plec în Italia să muncesc? La ce mă ajută pe mine?

Corectă întrebarea, pentru că nu poți să-i ceri ceva cuiva, fără să-i explici care e rezultatul și la ce i-ar putea folosi.

Și răspundeam necontenit:

– Când vei ajunge în Italia, șeful tău îți va cere să faci o cerere de angajare, îți va da un contract de muncă pe care să îl semnezi. E important să scrii o cerere cât mai bine posibil și să poți citi și înțelege contractul de muncă, în așa fel încât să nu se strecoare acolo ceva, care mai târziu ți-ar putea face rău. Este cam ca atunci când te duci la magazin și ai nevoie să știi adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea, ca să poți fii sigur că restul ți-a fost dat corect.

Poate că la momentul acela, elevul meu nu era convins de răspuns, dar eu continuam să-i îndrept spre lectură și faptul că măcar unul dintre ei (dar erau mult mai mulți) citea, fie și o carte, pentru mine era o bucurie, iar pentru el un câștig.

Când au apărut copiii în viața mea, am acordat aceeași importanță cărților. Îmi aduc aminte cu drag că prima carte a Dariei i-am luat-o la 10 luni, șocând mulți dintre apropiații mei, care nu puteau înțelege de ce un bebeluș are nevoie de cărți. Era o carte cartonată cu 10 poezii, spiralată, din care îi citeam zilnic câte o poezioară. Ea atât de mult a îndrăgit această carte încât a mâncat-o la propriu (era perioada în care îi ieșeau dinți, măsele, și era perfectă pentru calmarea gingiilor). Îi citeam de câteva ori pe săptămână cărți, povești, pe care i le explicam, folosindu-mă de imagini. Mai târziu, de pe la 3 ani, am instituit regula citirii unei povești înainte de somn. După ce se schimba în pijamale, își făcea toaleta, venea fuguța în pat, unde se ghemuia lângă mine, dornică să audă povestea. Și începeam. Citeam două cuvinte, mă oprea să mă întrebe câte ceva, care nu avea nicio legătură cu povestea: ”Dar tata unde e?”, ”Ce se aude?” Îi răspundeam cu calm, și continuam lectura. Stabileam din start numărul de pagini pe care îl citeam în fiecare seara, și după ce terminam o întrebam ce a înțeles. Serile se repetau în același mod. Citeam aceeași poveste luni în șir, căci observasem că avea nevoie să audă la nesfârșit aceleași cuvinte, firul poveștii, până când, într-o zi, a luat Scufița Roșie și a început să-mi povestească. De fapt, spunea pe de rost povestea, punând degețelul pe fiecare rând în parte. Era semn, că interiorizase povestea, că înțelesese etapele și că puteam alege o nouă poveste. Biblioteca ei s-a mărit, lecturile au fost numeroase, până la momentul în care a putut citi singură și a păstrat obiceiul de a citi zilnic.

A venit rândul lui Rareș pentru povestea de seară. Și în jurul aceleași vârste, cea de 3 ani, am pornit la drum. Am început cu poveștile clasice. Nu le-a înghițit pe toate. La el am staționat câteva luni bune la ”Mașini”, pe care i-am citit-o de sute de ori și eu, și taică-său și soră-sa. O știa de dinafară, cunoștea inflexiunile vocilor noastre, căci trebuie să știi că lectura nu se face monoton, ci folosesc diverse glasuri pentru personaje, interjecții, onomatopee, adaug un tușeu propriu acestor lecturi. S-a imaginat luni în șir Fulger Mcqueen, a avut pijamale, lenjerie, păturică, chiloți, șosete, creioane, radiere cu Fulger Mcqueen, iar noi eram fie agentul Fin, fie Holly, fie alte personaje ale poveștii. Apoi, am trecut la Albă-ca-zăpada, pe care am citit-o ceva săptămâni. Când l-am întrebat prima dată ce a înțeles din ce-am citit, mi-a răspuns:

” – Îmi place foarte mult că prințul o pupă pe gură pe Albă-ca-zăpada pentru a se trezi”, o observație corectă, masculină și proprie. I-a plăcut atât de mult aceasta fază, încât a pus-o în practică în parc, unde se făcea că el e prințul adormit și cele câteva fetițe care îl plăceau și pe care el le plăcea la rându-i, îl pupau pe gură pentru a se trezi. Partea bună a lucrurilor era de fiecare dată că imaginația lui lucra, că era vremea creației, a intrării în pielea personajului, a posibilității de a schimba firul poveștii după bunul plac.

Din 7 nopți pe săptămână, 6 sunt pentru povești. Iar în serile în care sunt atât de obosită, încât nu pot ține ochii deschiși, ne înghesuim în pat și le meșteresc câte o poveste. De obicei, personajele poveștii sunt chiar ei doi, doar că folosesc alte nume. Și încep să le povestesc ziua lor, ajutându-mă și de imaginație. Iar la un punct, se recunosc și îmi spun: ”Hei, nu este vorba despre Răzvan. Cel despre care povestești sunt eu, Rareș. Chiar asta am făcut eu astăzi. Mamă, de unde știi?!” Și ne amuzăm, și îi las să își insereze partea lor de poveste și dintr-odată îmi aduc aminte de serile în care, copil fiind, veneam după câte o zi de săniuș, mă întorceam înghețată bocnă împreună cu frații mei, iar tata ne lua pe fiecare, ne liniștea și ne băga la somn. Dar înainte de asta, începeau ”Minunatele aventuri ale lui Vulpișor”, un personaj creat de tatăl meu pentru noi, pe care îl adoram. Și ascultam cu nesaț aventurile puiului de vulpe buclucaș, apărându-mi în minte tot felul de imagini. Și îmi amintesc cu drag de după-amiezile petrecute la țară, când bunicul meu din partea mamei ne spunea o poveste celebră cu un lup căzut într-o groapă, care cânta la o vioară pentru a fi salvat. Era de fapt un mixaj între Scufița Roșie, Capra cu trei iezi, dar ieșise o poveste minunată, pe care o știe fiecare verișor.

Lectura de seară pentru și împreună cu ai mei copii e un moment drag sufletului meu, în care au posibilitatea să își imagineze lucruri și situații, în care eu îmi hrănesc copilul interior și mă simt ocrotită de ființele dragi care nu mai sunt, dar care au contribuit la dragostea mea pentru carte.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments