Bucură-te de copii! Chiar cresc!

Nu toate momentele din viața unui părinte sunt de fericire. Nu spun vreo noutate și ar fi anapoda să fie altfel. Am aproape 12 ani de când sunt în branșă și am trăit tot felul de sentimente și stări. De zile și de nopți pline de panică, de temeri, de întrebări, de oboseală până la epuizare, de fericire absolută, de bucurie nemăsurată.

Și acum simt nesiguranța mea de părinte din primii ani de viață ai Dariei. Întotdeauna mă întrebam dacă e bine ceea ce fac. Primii ei trei ani au trecut repejor și destul de lin. Mi-a rămas bine întipărită în minte perioada răcelilor nenumărate din primul an de grădiniță. Din cele douăsprezece luni ale acelui an zece luase antibiotic. Era aproape non-stop răcită, nici nu știu dacă a reușit să ajungă la grădiniță vreo 4 luni puse cap la cap. Îmi aduc aminte de nopțile acelea de veghe necontenită, în care ea avea febră până aproape de 40 de grade iar au habar n-aveam de împachetări. Simt, aproape perfect și acum, frica aceea nebună să nu i se întâmple ceva grav. Aud și acum tusea continuă din nopțile care nu mai luau sfârșit. Și îmi amintesc cum mă întrebam dacă se va sfârși vreodată perioada aceasta, dacă ea va crește, dacă eu voi trece vie din această experiență. Nu prea dormeam, căci atunci când nu tușea, tot stăteam să o veghez pentru că mi se părea anormal că nu mai tușește și iar mă apuca frica. În episodul în care a avut laringită și tușea precum un măgar și rămânea fără aer, eram împietrită. Mi se părea la acel moment că mai rău de atât nu se poate. Că dacă trec peste asta, nimic din ce ar putea urma nu mă poate doborî. Simțeam că acel moment e final de lume. Că nu avem cum să trecem mai departe. Și iar îmi răsărea întrebarea: ”Oare o să se facă bine? Se va face și ea mare?” Spre finalul acestui an plin de boli (de altfel, atât de specific fiecărui copil care intră în colectivitate) am ajuns cu ea la un medic recunoscut în orașul în care locuiam. Pur și simplu eram psihic și fizic la pământ. Mă gândeam că trebuie să ajung cu ea la București, să fac investigații cât mai amănunțite, să aflu de ce copilul meu se îmbolnăvește atât de des. Îmi aduc aminte, ca ieri, că am intrat în cabinet cu Daria și i-am cerut să o consulte. Medicul și-a făcut treaba ca la carte, s-a purtat atât de natural cu ea, a vorbit, a întrebat-o, a tratat-o ca pe un om mare. După ce consultația a luat sfârșit, m-am ridicat și l-am întrebat:

Domnule doctor, se va face bine vreodată?

Cred, nu știu sigur pentru că nu m-am putut vedea, îmi pot doar imagina, că aveam fața unui om disperat, peste care se adăugau oboseala cruntă, un psihic aproape de zero, foaaarte multă teamă, căci medicul m-a luat pe după umeri și mi-a spus:

Mămico, copilul tău este bine! Fiecare mamă care intră în acest cabinet mă întreabă același lucru. Iar eu îți spun și ție ce le spun și lor că este bine și că răceala va trece.

În sinea mea, l-am catalogat drept un nebun frumos. Fusese primul doctor, din cei foarte mulți pe care îi văzusem în acel an, care a vorbit ca un om. Dar n-am crezut o iotă din ce mi-a spus. Am plecat cu Daria în brațe, gândindu-mă cum să aranjez lucrurile pentru a ajunge la un spital bun din țară. Dar n-a fost nevoie, pentru că într-adevăr și-a revenit. Era cam ultima răceală zdravănă pe care a avut-o. Apoi s-a mărit, s-au rărit și bolile și eu m-am mai calmat.

Până la Rareș. Care în primele lui 6 luni de viață a plâns aproape non-stop peste zi (despre plâns am mai scris). Din nou s-a instalat frica în sufletul meu. Nu înțelegeam ce are, care este motivul, ce nu fac eu bine. Au reapărut nopțile de veghe, în care stăteam cu ochii deschiși și mă tot întrebam dacă va trece și asta. Dacă el va crește? Dacă vreodată plânsul acesta va înceta. Era atât de ascuțit încât îl auzeam non-stop sfredelindu-mi creierul, indiferent dacă el plângea sau nu. Într-una dintre seri, mi-am adunat tot calmul care îmi mai rămăsese, am stat lângă el și l-am înregistrat cu gândul ca atunci când va fi mare să se audă și el.

Deși copiii mei au fost feriți de situații nefericite, am avut atâtea clipe în care m-am întrebat dacă eu voi rezista, dacă ei chiar se vor mări, dacă toate aceste frământări, neliniști, specifice părinților de copii mici vor trece vreodată. Dacă vor sta în funduleț, dacă se vor ridica, dacă și când vor merge în picioare, când vor vorbi, dacă vor mânca vreodată singuri, dacă vor fi capabili să se ducă la toaletă fără mine, dacă vor adormi singuri, dacă nu vor mai tuși, dacă bolile se vor sfârși vreodată, dacă voi avea și eu o noapte în care să dorm fără să mai tresar, fără să mai verific un corp de om mic dacă are febră sau nu, fără să mai ciulesc urechile pentru a-i auzi dacă respiră sau nu, dacă voi ajunge să mă înțeleg cu ei, dacă, dacă…

Îmi aduc atât de bine aminte ziua în care, după somnul de prânz, m-am trezit cu Daria lângă mine spunându-mi ”Ziua!”, adică ”Bună ziua”. Avea un an și câteva luni și reușise atunci, pentru prima dată să se dea singură jos din pat, să deschidă ușa de la camera în care dormea și să vină să mă caute. Așa de uluită am fost, încât nici nu i-am răspuns la salut. Chiar se întâmplase minunea. A putut să facă singură toți acei pași și a venit spre mine. Un ”dacă” fusese tăiat de pe listă.

Acum sunt la momentul în care am depășit aceste etape, cu amândoi. Au crescut, poate prea repede. Începe să mă năpădească nostalgia când o aud pe Daria spunându-mi ”Mamă, nu te mai da cu ojă vișinie sau roz! Doar femeile în vârstă se dau cu aceste culori!” sau ”Pantofii ăștia sunt de babă! Ar fi fost mai bine să-ți iei ceva cu sclipici! Dar tu faci cum vrei!”. Și în momente de acest gen se derulează prin fața ochilor un film de lungmetraj, dat pe repede înainte, cu ea bebelușă, mergând in picioare, la grădiniță, la școală și acum, când mă uit în ochii ei fără să mă mai aplec, ba chiar îndreptându-mi privirea un pic mai sus. Și un ochi râde, altul plânge.

Ei chiar cresc! Chiar se fac mari! Mă mai trezesc din film, atunci când îi văd plecând împreună, de mână, cerându-mi să închid ușa pentru că ei se descurcă! Și mă bucur de fiecare clipă pe care o petrec împreună cu ei, căci știu că nu va mai dura mult și aceste clipe vor fi mai rare și foarte prețioase. Și-am încetat să mă mai întreb ”dacă ei cresc” pentru că am aflat răspunsul.

 

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments