Sursa: http://special-ism.com/
Prima forma de exprimare a copilului este PLÂNSUL. Da, știu, plânsul este ultimul sunet pe care vrei să îl auzi în viața ta de părinte, dar în primul an de viața al copilului nostru este singura formă de comunicare. Fiecare mamă cunoaște foarte bine acest lucru, ajunge la performanța de a deosebi plânsul de foame, de cel de durere, de cel de alint și devine expertă în categorii de plâns. Dar cel mai greu este plânsul căruia nu-i găsim cauza, sau mă rog, așa zicem noi în acel moment.
De ce plânge copilul. Ce are? De ce este nemulțumit? Dacă are vreo boală și eu nu știu? Unde greșesc? Ce vrea să-mi spună și eu nu reușesc să înțeleg? Ce e de făcut în această situație? Ce medic m-ar putea ajuta să depășesc momentul și mai ales să îmi ofere soluția miraculoasă de a-l face să nu mai plângă?
Unul dintre copiii mei a avut o perioadă de câteva luni bune când plângea, mi se părea mie, fără motiv. Evident că am fost la medici (vreo 4) pentru a afla posibilele cauze și soluții și de fiecare dată nici nu apucam să îl dezbrac foarte bine că mă și întrebau – Dar ce are copilul?! Arată foarte bine… Dintr-odată mi se năruiau toate pentru că îmi pierea vocea și nu îmi găseam puterea de a le spune că el plânge aproape toată ziua… Cu un glas stins, mai mult șoptit, adăugam – Plânge, plânge destul de mult. Când plânge? Ziua sau noaptea? veneau imediat întrebările medicului. Ziua – era invariabil răspunsul. Atunci vă rog să îl îmbrăcați și să îl creșteți liniștită, copilul nu are absolut nimic.
Cum să-i mai explici că tu ești mai mult decât terorizată de țipetele și plânsetele lui, cum să mai adaugi că atunci când începe plânsul ți se strânge stomacul de frică, pentru că nu înțelegi ce se întâmplă, cum să mai insiști să îi facă un control amănunțit, când toți medicii la care fusesem aveau exact aceeași opinie – Copilul este perfect sănătos. Dumneavoastră trebuie să vă liniștiți. ”Adoram„ deja aceasta sintagmă ”Dumneavoastră trebuie să vă liniștiți”. Păi cum? De unde să găsesc resursele să mă adun și să fac față fiecărei zile în care cel mic plângea fără motiv? Cea mare avea nevoie de mine pentru diverse activități, existau atâtea alte responsabilități specifice oricărei case…
Linștea vine cu timpul…
Cu timpul… Da, sună aiurea, tipic, clișeistic, dar cu timpul. Încercând să mă liniștesc pe mine însămi, să-mi spun zilnic că acesta este temperamentul lui, să mai ignor și să nu mai simt atât de acut acele plânsete. Am învățat în acea perioadă că Răbdarea este cea mai mare virtute pe care trebuie să o aibă fiecare părinte, am învățat că un bebeluș poate să plângă mult și pentru că aceasta este o formă de manifestare față de lumea exterioară și o latură a personalității lui, am înțeles că plânsul este singurul mijloc de comunicare al lui față de cei de alături și că nu înseamnă neapărat că se simte rău, că îi este foame, că îi este frig, ci pur și simplu că dorește să se exprime, să fie în centrul atenției, să acapareze cu orice preț tot ceea ce este în jur, că așa este firea lui.
Toate aceste sensuri mi-au fost confirmate și mai târziu, când bebelușul a devenit copil mic, și am constatat că îi place mereu să fie în centrul oricărei activități și oricând, că nu trebuie să lipsească de la niciun fel de eveniment care se petrecea în casă, că trebuie să fie înconjurat în permanență de oameni, chiar dacă el este prins într-un joc (ca să îți faci o idee obișnuia să târâie după el jucăriile, să se posteze pe pragul sufrageriei în așa fel încât să poată să își continue jocul, să mă vadă și pe mine în bucătărie, dar să fie cu ochii și pe surioară și tati în sufragerie:).
Am înțeles în acești ani că nu trebuie să ne forțăm copiii să facă ceva ce este împotriva naturii lor, a firii lor, a personalității lor unice, că dacă încercăm să forțăm lucrurile nu o facem decât pentru termen scurt și cu rezultate nedorite. Am mai înțeles că e foarte important să fim atenți la ei și să identificăm cât mai corect ce anume le place, ce anume realizează cu ușurință, care sunt punctele lor tari și în ce domenii și să accentuăm aceste părți, să le acceptăm și să îi acceptăm pe de-a-ntregul. Am conștientizat, târziu ce-i drept, că așa cum nici nouă adulților nu ne face plăcere să realizăm anumite lucruri sau facem cu foarte mare ușurință altele, exact așa se întâmplă și cu copiii noștri, doar că noi avem tendința ca adulți să-i controlăm, să le impunem lucruri pe care noi le considerăm a fi cele mai potrivite pentru ei.
Așadar, ce e de făcut când plâng bebelușii?
Cred că întâi de toate trebuie să luăm în calcul sfaturile medicilor, pe care le găsim în cărți, pe site-uri de specialitate, de genul: mergi la medic, asigură-te că nu are nimic legat de sănătate, că mănâncă suficient, ș.a.m.d, și dacă nimic din toate acestea nu se aplică în cazul tău, atunci e timpul să te apleci cu atenție asupra descoperirii noii ființe – să urmărești comportamentul, să înțelegi ce se întâmplă cu el, să îl iei ca atare și să îl iubești pentru părțile lui bune și pentru cele mai puțin bune. Să te înveți cu el și el cu tine! Și mai ales să înveți să fii mamă pentru fiecare copil în parte 🙂
Mi-ar face mare plăcere să citesc și alte experiențe. Sunt atâtea lucruri de învățat. Mulțumesc pentru sinceritate și încredere.
1 comentariu
[…] la Rareș. Care în primele lui 6 luni de viață a plâns aproape non-stop peste zi (despre plâns am mai scris). Din nou s-a instalat frica în sufletul meu. Nu înțelegeam ce are, care este motivul, ce nu fac […]