În ultimele douăsprezece luni mi-au plecat spre cer oameni dragi sufletului meu. Vestea că fiecare dintre ei s-a stins mă reducea la tăcere pentru câteva ore bune, dar tăcerea aceasta era doar exterioară căci sufletul meu vorbea, mintea mea derula imagini cu ei, bucăți din viața mea în care fiecare dintre ei a fost protagonist.
Mi-am permis ca la auzul veștilor de acest tip, să mă scufund, preț de câteva ore, cu toată ființa mea în amintiri. Cu unchiul meu care ne primea cu bucurie în curtea sa de la țară și vorbeam ”bucureștene”, așa cum se cuvenea unei fetițe ca mine născută și crescută la oraș, căreia el îi acorda toată curtoazia de care era capabil. Mi-am amintit de gustul merelor dulci cu care eram servită, de perele galbene și buuune din spatele casei, dar mai presus de orice de sufletul lui cald și bucuria cu care ne înconjura pe noi, nepoții lui, când ajungeam să îl vedem.
Apoi, gândul îmi fuge și mă trezesc în alt film de-odinioară, alături de celălalt unchi, care și el s-a stins, și de care mă leagă muuulte amintiri, haioase, de plimbări cu el la bufetul din sat unde ne făcea cinste, mie și fraților mei, cu suc de culoare galbenă sau verde, depindea ce anume ne doream. Și mă lovește faptul că nu am reușit să-i văd în ultimii ani, căci, la naiba, n-am avut timp… Suntem ocupați!
Știu că în fiecare zi moare cineva cuiva drag. Fie de bătrânețe, fie de boală, din motive știute sau neștiute, știu că la 20 de ani nici nu m-aș fi gândit la toate astea căci atunci nu mă atingea nimic, eram invincibilă și toate aceste plecări ale oamenilor cunoscuți mai mult sau mai puțin mi se păreau etape firești din viață. Și mai știu că acum, la aproape 40 de ani înțeleg altfel ce se întâmplă și sufletul meu vibrează diferit la auzul acestor vești.
Și îmi vin în minte vorbe auzite de-a lungul vremii atunci când se anunță plecarea cuiva:
”A fost un om bun”, ”Era sufletul petrecerilor”, ”Toată lumea îl iubea și îl respecta”, sau din contră ”Despre morți numai de bine, dar a fost și el dificil”, ”Era afurisit, nu-i intrai în toane nicicum” și lista poate continua.
Și înțeleg acum foarte clar că pentru cei din jurul nostru rămâne în minte CEEA CE SUNTEM și apoi CEEA CE FACEM, REALIZĂM, CONSTRUIM!
Că în iureșul în care ne aflăm cu toții, în care nu mai e timp de nimeni și de nimic, căci suntem ocupați, uităm deseori SĂ FIM alergând nebunește după SĂ FACEM, SĂ AVEM! Ele nu se exclud, minunat ar fi ca acestea să coexiste, într-un bun balans care să ne asigure liniștea sufletească și bunăstarea. Da, știu, nu e ușoară misiunea, dar e de datoria fiecăruia dintre noi să se oprească din alergătură și să se întrebe încotro?
Tatăl meu, care nici el nu mai este, spunea uneori în discuțiile noastre că viața este ca un fel de curbă, urcăm, alergăm, culegem împliniri, realizări, satisfacții și în jur de 40 de ani suntem în apogeul vieții profesionale și personale. E perioada în care curba are un traseu drept, după care începe să coboare.
De câte ori îl auzeam spunând asta nu înțelegeam mare lucru, ba chiar mă revolta perspectiva aceasta ușor pesimistă, căci la anii mei de pe atunci nu exista posibilitatea coborării acestei curbe. Și totuși, aceste vorbe mi-au revenit neîncetat în minte, în ciuda faptului că nu le-am înțeles prea bine, iar pe măsură ce am mai adăugat un an și încă un an am început să descifrez mesajul și să înțeleg că vorbea experiența din el.
Că simt și eu că există o curbă pe care trebuie să mi-o asum, să o privesc deschis, cu bucuria de trăi frumos și de a fi eu-însămi cu bune și mai puțin bune și cu dorința continuă de a da partea bună din mine. Și de câte ori ies din mine demoni (orgolii, răutăți, frici, invidii) să îmi amintesc că nu despre asta este vorba în viața, ci despre mere dulci și bune oferite copiilor mei și celor dragi mie, despre întâlniri la un suc galben sau verde, dar învăluite în iubire și acceptare, în asumarea de A FI EU-ÎNSĂMI cu cei din jurul meu și mai puțin în a arăta ce-am făcut, ce-am construit, ce-am realizat.
Sursa foto: www.pixabay.com
