Încă de dinainte de a-i avea pe ei doi, știam cam ce fel de mamă aș vrea să fiu pentru ei. Mă vizualizam și nu știam pe atunci că Universul lucrează și îți va da ceea ce îți dorești. Era doar o căutare empirică, o dorință nerostită, dar al cărei film îl rulam de câteva ori pe zi în mintea mea. Citisem despre tipurile de părinți (autoritar, permisiv, democratic, nepăsător, perfecționist, hiperprotector) și nu mă regăseam în vreo tipologie anume, poate și pentru că nu eram încă mamă, dar mi se părea că ar fi fain să fiu un mix dintre anumite categorii.
Am lăsat la o parte cercetările și mi-am zis că trebuie să fiu eu însămi cu ei, că nu pot să joc un rol în fața lor, ar fi obositor și după ce gândurile pe această temă n-au mai făcut gălăgie în capul meu, s-au domolit, a țâșnit imediat răspunsul:
Vreau să le fiu partener de viață, să le fiu tovarăș de bucurie și necaz, să ne ținem de mână până la cer și înapoi și strâns de tot atunci când ne va fi greu!
Nu mă încadram în vreo clasificare anume, dar știam pe ce drum vreau să mă duc cu ei și speram din suflet ca și ei să își dorească să fie cu mine.
Aveam câteva trasee de urcat:
- să dezvolt cu ei o relație bazată pe încredere;
- să ne putem împărtăși orice, fără teama de a fi judecați;
- să ne sprijinim unii pe alții la greu și să ne bucurăm de reușitele fiecăruia dintre noi.
În momentul în care mi-am trasat obiectivele astea, parcă s-a mai ridicat ceața din mintea mea. Dar tot bâjbâiam.
Cum să fac să ajung aici? Cum pot eu să fiu partener de încredere pentru ei? Ce am de făcut? Voi reuși? Dacă lor nu le va conveni treaba asta? Dacă greșesc și nu-i ajut cu nimic în acest fel?
Am pus căluș la gură câtorva dintre întrebările care mă sfredeleau în miez de noapte și m-am avântat în aventură și mi-am zis că până nu m-apuc de treabă n-am de unde să știu ce e bine și ce e rău. Am început încă din prima clipă a venirii lor pe lume să escaladez traseul.
Ce-am făcut și ce-am înțeles:
- Le-am vorbit și le vorbesc! Mult, aș spune eu! Despre orice, oricând! Despre ei, despre viață, despre emoții, despre mine, despre necazuri, despre vânt și frunze, despre soare, despre frăție, întrajutorare, iubire, despărțire, minciuni, orice îmi vine la îndemână. Când erau bebeluși le-am vorbit ca unor prieteni. N-am pocit niciun cuvânt, m-au disperat întotdeauna adulții care schimonoseau cuvintele în fața celor mici din motive doar de ei știute. Le vorbesc pe direct, uneori prea direct, cum ar spune Daria (acum na, nu trebuie să vă gândiți că folosesc vreun limbaj acceptat doar după miezul nopții de către CNA, dar e bine să aibă contact cu lumea reală).
- Le cer părerea! În tot felul de lucruri. Sunt parte din familie, stabilim cu ei ce ține de viața noastră în patru. Ce facem în weekend, ce vrem să mai dezvoltăm, ce materiale să pregătesc atunci când țin cursuri. Le place maxiiiim faza asta! Se avântă amândoi, se entuziasmează, la un moment dat se aud doar vocile lor planificând. Și pun tot sufletul lor. Mi s-a întâmplat să se trezească a doua zi de dimineață cu un răspuns la problemele dezbătute în seara anterioară. Se simt valorizați! Se simt parteneri importanți!
- Îi implic în chestiuni financiare! Aici e mai mult Daria implicată. Știe care sunt veniturile, pe ce se duc, vede și singură cam ce înseamnă să faci cumpărături. Despre educație financiară am mai scris aici.
- Negociem! Care sunt regulile, limitele, de fapt am și făcut împreună o Constituție a familiei!
- Îi ascult! Opinia lor este importantă și de multe ori îmi dau perspective la care eu nici n-aș fi visat, căci mintea lor e altfel structurată. Sunt dăți când sinceritatea lor mă supără. Ego-ul meu se boțește și îmi stă pe vârful limbii să le reamintesc cine sunt eu (adică mama, hei, ceva respect?!). După care respir adânc, număr până la 5 și zic cu voce tare că nu mi-a picat bine remarca, dar au dreptate. E corect să le validez punctul de vedere, chiar dacă mă doare, chiar dacă poate nu sunt de acord cu el.
- Au intimitate! Au spațiul lor, lucrurile lor în care nu cotrobăi, chiar dacă mă mănâncă uneori degetele. Le repet frecvent că cel mai mult țin la încredere, că dacă îmi doresc ceva mult de tot este să nu fiu nevoită să mă asigur că ei spun adevărul.
- Îmi țin cuvântul dat! Ce am spus, aia fac! Oricât de greu mi-a fost uneori, oricât de mult am transpirat ca să ajung să îl iau pe Rareș de la grădiniță la prânz, pentru că i-am promis, oricâte nopți nedormite au fost pentru a-i pregăti Dariei vreo ținută, nu a contat nimic din toate astea mai presus decât vorba dată. Aici însă intervine realitatea cu care copilul cel mare a început deja să se confrunte și să-mi spună că existe persoane care nu-și respectă cuvântul dat. Am dezbătut și treaba.
Până acum e bine. Vin și îmi spun tot ce au pe suflet. Și eu lor. Chiar simt că mă aflu într-un parteneriat a cărui fundație e gata și e solidă. Că suntem la momentul în care începem să ridicăm pereții. Că și dacă ar veni un cutremur, putem reclădi, căci baza e puternică.
Simt ușor-ușor că devin partenerul la care visam atunci când ei erau doar în faza de discuție. Că îmi doream pentru ei, dureros de mult, să aibă o familie pe care să se poată baza oricând, să aibă parte de părinți la care să se întoarcă și de la care să-și ia din nou zborul. Îi întreb din timp în timp cum sunt eu în ochii lor și nu mă menajează deloc, îmi fac o evaluare la sânge, cu argumente și dovezi și o accept deschis, ne amuzăm împreună și îmi însușesc observațiile.
Le spun mereu că suntem toți patru o echipă, că împreună putem muta munții, că ne iubim și ne acceptăm pentru ceea ce este fiecare dintre noi, că greșim, că ne supărăm, că reușim, că se pot întâmpla multe într-o viață, dar că suntem mână-n mână, de-a lungul ei și atunci poate fi mai ușor.
Sursa foto: https://pixabay.com/en/hands-hand-finger-human-1662614/
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments