E lumină afară, lumina aceea puternică de dimineață. Deschid ochii încetișor și privesc castanul din fața ferestrei prin perdelele dantelate, prinse pe sfoară. Sunt în camera din față, unde se intră doar la zile mari, de sărbătoare, unde întotdeauna miroase bine, a flori și plante uscate pe bucăți de ziar. În camera din față a bunicilor mei dinspre mamă. Se aude și guguștiucul. Savurez din plin fiecare moment. Și acum, amintindu-mi perfect fiecare clipă, și atunci când eram doar un copil.
Te-ai trezit, bunicule? îi aud glasul blând și bun și îi întrezăresc capul acoperit de un păr alb ca nins și tuns scurt franțuzește. Hai, coboară din pat că am pregătit ceva bun!
Imediat coboram. Îl urmam curioasă să văd ce-a mai adus: o gogoașă pudrată, o turtă făcută pe plită care mirosea dumnezeiește și avea cel mai bun gust din lume, o mătură mică-mică, ce-o fi?
Ia uite aici, o cană de lapte proaspăt și pâine de la brutărie! Hai să mănânci, te schimbi și mergem la grădină împreună!
Avea întotdeauna câte ceva pregătit pentru noi: o bomboană de mentă, câteva prune culese în drumul de la grădină spre casă, mere mici, roșii și cu gust, dar mai presus de toate acestea avea mereu o vorbă bună, blândă, o îmbrățișare de dat. De câte ori stăteam în preajma lui simțeam doar bine și cald și că totul e sigur. Simțeam că pot face orice pentru că bunicul m-ar fi încurajat, mi-ar fi vorbit blând și ar fi fost acolo pentru mine.
Mereu m-am întrebat de unde are atâtea de dăruit, cum poate să aibă o inimă atât de mare?
Și peste ani, l-am purtat în inima și în sufletul meu în toate locurile în care m-a dus viața. Mi-au răsunat în urechi vorbele lui bune, am simțit în nări aroma de gogoși calde, am adulmecat mirosul de borș acru și am căutat să fac de multe ori acasă la mine dar a fost în zadar. M-a urmărit bunătatea lui revărsată în jur fără nici cel mai mic efort, dăruită cu atâta naturalețe fiecărui om cu care se întâlnea, transmisă din abundență nouă, nepoții lui.
Și acest dar al lui mi-a rămas săpat în minte. Și a revenit atât de frecvent, aproape obsesiv, în ultimii ani când mi-a fost dat să întâlnesc oameni de tot soiul. Și în momentele mele grele îmi scoteam din sertarele minții amintiri cu bunicul meu, căci erau presărate de atâta iubire și bunătate.
Acum ca părinte, înțeleg, îmi amintesc și reamintesc, zi de zi, că IUBIREA este cea din care fiecare om adus pe lume crește frumos. Că e atât de important, vital, ca cei mici să fie înconjurați de oameni iubitori, generoși, care să împrăștie lumină în jurul lor, alături de care să își dorească să se afle în fiece moment, pe care îi caută din priviri, oameni care să îi asculte, să le spună o vorbă bună.
Și eu ca om mare (mă rog, așa zice CI-ul) tot asta caut.
Oameni buni, cărora să nu le fie teamă să iubească oamenii, viața, ce este în jurul lor, să știe să se bucure, să împărtășească din sufletul lor, să râdă tare, cu zgomot, să fie ei înșiși!
Să vină să ceară ajutorul când au nevoie, să știe să îl ofere atunci când altcineva se află la strâmtoare, să aline un suflet trist, să spună o vorbă bună atunci când toți ceilalți scuipă venin. În preajma acestor oameni simt cum sufletul meu crește, cum inima se dublează, cum mă inundă binele!
Mă gândesc adesea că nu e mare lucru să fim buni, că nu costă nimic, nu doare, dar poate pentru că e atât de simplu, tocmai de aceea complicăm lucrurile și e nevoie uneori să luăm drumuri întortocheate pentru a deveni sau redeveni buni!
Rămân la ideea mea nestrămutată că fiecare clipă petrecută alături și împreună cu ai noștri copiii trebuie să fie cu inimă bună și multă iubire, așa cum o făcea bunicul meu despre care vă povesteam mai sus! Ei vor înflori, vor veni la noi ca la apa cea bună și stătătoare, vor pleca în lumea largă pregătiți să înfrunte senin vârtejul!
NIMIC MAI PRESUS DE IUBIRE!
Las aici pentru voi un discurs de la TED Talks despre oamenii generoși (așa numiții donatori) și despre beneficiile unei vieți trăite dăruind celor din jurul nostru. Poate îl găsiți util!