Sunt ani de zile de când mă aflu constant în medii de copii, preadolescenți, adolescenți și părinții acestora. În ultimul an, de când merg cu Daria la concursuri, festivaluri de canto, asemenea întâlniri s-au întețit și de fiecare dată pentru mine ele reprezintă o bună ocazie să observ. Când sunt în preajma copiilor prefer să tac pentru a-i auzi pe ei vorbind, pentru că spun atâtea lucruri minunate, sincere, au idei bune de pus în aplicare, numai că de multe ori gândurile lor sunt frânte de câte un adult atotștiutor.
Taci din gură! Vorbești numai prostii! Lasă să-l ascultăm pe X e mai bun decât tine!
Tu de ce nu faci ca el? Nu ai văzut că tot timpul obține rezultate foarte bune? Cred că e cazul să mai înveți câte ceva!
De ce colega ta a luat 10 la română și tu nu? Ce are ea și tu nu ai? Cu siguranță o protejează profesorii, nu are cum să fie atât de bună!
Ai cântat groaznic! Mai bine stăteai acasă. Ne-ai făcut de rușine.
Da, știu că par replici desprinse dintr-un film, dar ele încă se spun și chiar cu multă patimă. Copilul care primește aceste vorbe, de cele mai multe ori pune capul în pământ și nu mai spune nimic. Are deja sufletul plin de necaz și la acesta se mai adaugă și morala pe care omul de-aproape i-o îndeasă fără nepăsare.
Cum poți să compari un copil cu alt copil?! De ce oare nu ne mai lecuim de boala asta?
Îmi amintesc de mine de-a lungul timpului. Fiind al cincilea copil din cei șase, ai mei nu mai aveau forțe să mă compare cu X sau Y. În școala primară fusesem printre elevii conștiincioși. La gimnaziu notele erau bune și foarte bune, deci nu prea aveau motive să-mi ceară ceva în plus. A existat un moment de comparație când n-am luat din prima la facultate (pentru cei mai tineri dintre voi, trebui să știți că au existat vremuri când examenul pentru facultate se dădea o singură dată pe an. Cine pica, putea să mai încerce anul următor). Dar comparația cu o prietenă de-a mea se făcea, culmea, din cealaltă perspectivă: ”a luat la facultate dar nu e cu nimic mai presus decât tine” mi se spunea, însă această frază nu avea niciun efect asupra-mi. Nu puteam să o dușmănesc. Împărțisem prea multe amândouă ca să o pot privi cu ură, din contră, atât de mult mă bucurasem că ea era studentă, încât nu conta că eu mai am de stat un an acasă. Simțeam la acel moment că trebuie să învăț mai mult. Am refuzat, instinctiv, să mă compar cu ea.
Au fost mai multe momente în viața, de regulă atunci când îmi era greu, când tendința naturală a fost să găsesc vinovați în exteriorul meu, să-mi vărs tot oful pe ceilalți, umplându-i cu invidia și veninul meu. În genere, nu m-a ținut decât câteva zile. De ce? Pentru că de fiecare dată simțeam că mă sufoc prin interior, știam în adâncul meu că nu acesta este răspunsul corect. Că ceilalți nu au nicio vină pentru eșecul meu și că rezolvarea nu este ura, ci o soluție pe care trebuia să o găsesc. Orele, zilele acelea în care îmi consumam energia învinovățindu-i pe ceilalți de neputința mea erau cumplite, mă simțeam extrem de obosită, nefericită, singură. La momentul în care traversam aceste stări, nu aveam de unde să știu că eu trebuie să mă compar doar cu mine de-a lungul evoluției mele. Nu-mi spusese nimeni, din contră evaluarea mea era făcută tot timpul prin comparație cu cei din jur. Dar am aflat că eu trebuie să mă compar doar cu mine însămi. Eu cea de astăzi comparată cu cea de ieri, de acum un an, de acum 2 ani și tot așa. Iar dacă rezultatele evaluării mele sunt bune, atunci e ok. Dacă există zone de îmbunătățire, atunci trebuie să pun osul la treabă.
Ce-am înțeles eu și ce fac pentru ai mei copii:
- nu îi compar niciodată, niciodată cu alții! Fiecare dintre noi este o personalitate unică, prin urmare, nu am cum să compar pe nimeni cu nimeni. Nu-ți imagina că la mine toate astea au venit așa dintr-odată! Am lucrat și lucrez constant în acest sens pentru că știu cât e de păcătoasă comparația. Și atunci când șarpele veninos se strecoară la ureche pentru a-mi șușoti fel de fel de neghiobii, închid urechea și îmi spun că nu pot și nu vreau să îi compar cu alții. Când îți compari copilul cu alt copil înseamnă că tu ești nemulțumit de ceva și îi transmiți involuntar gândul că nu se ridică la așteptările tale. Să nu îți imaginezi că cel mic nu înțelege asta! Ba da, doar că nu o poate formula în acești termeni.
- măsor evoluția lor întotdeauna prin raportare la ei înșiși! Facem exerciții de evaluare și se amuză și ei. Da, asta e meteahnă care mi se trage de pe vremea profesoratului. Le cer să facă următoarele exerciții: În ce stadiu te aflai când ai început clasa a V-a? Ce știai la română? Crezi că la finalul clasei a V-a ai învățat lucruri noi? Dacă da, care? Da, un mic chestionar, dar le place și intră în joc. Și conștientizează că au crescut, că au evoluat, că au învățat. Când se anunță rezultate la teste, lucrări, teze, nu îi întreb niciodată ce note au luat ceilalți. Nu mă interesează. Îmi aduc aminte că la Daria s-a întâmplat acum câteva luni să o întreb câte note de 10 s-au luat în clasă la o lucrare. Atât a fost de contrariată de întrebarea mea, încât mi-a replicat. Ce ai mamă? Tu nu m-ai întrebat niciodată asta!
- le spun constant, mai mult Dariei acum, că eșecul face parte din viața noastră. Că de fapt situațiile grele sunt cele care ne fac să creștem. Prin urmare, un rezultat mai puțin dorit, o situație mai delicată reprezintă tot atâtea momente de învățare. Hai să vedem ce se putea face mai bine, să nu repeți și data viitoare! Dacă se repetă, atunci e semn că lecția nu a fost suficient de bine înțeleasă!
- să nu invidieze pe alții, să nu-și încarce sufletul cu venin! Energia pe care ar consuma-o urându-i pe alții pentru reușitele lor ar fi mai bine să o canalizeze pentru ei și în folosul lor. Foarte bine dacă sunt oameni în jurul lor care fac lucrurile mai bine! Îți place ce vezi, îi admiri, concentrează-ți energia și dă ce poți mai bun! Fiecare om care a reușit să facă ceva a făcut-o cu un preț – ore de muncă, de antrenament în defavoarea a altceva. La ultimul concurs de canto la care am fost cu Daria, m-a bucurat enorm să o văd că s-a dus la un coleg de-al ei (concurent și el) să-i ureze succes! A fost dovada pentru mine că lecțiile mele își fac efectul, că este bine cu ea însăși, că e capabilă să aprecieze munca celor din jur.
- fiecare are punctul său tare, fiecare e bun în ceva! Acesta e principalul argument care demontează ideea comparației. Unul este bun la sport, altul la comunicare, alt copil la muzică, altul strălucește la matematică. Și atunci, cum pot eu să compar copilul meu cu altul?! E inegal, nefiresc și nesănătos. Îmi amintesc de Patul lui Procust, când oamenii erau lungiți sau scurtați pentru a intra în șablon. Nu putem face asta, nu avem voie! Iar dacă o facem, prețul este mult prea dureros!
Nu-i învenina sufletul! Învață-l să își facă prieteni, să aprecieze pe cei din jurul lui, să se bucure de participările la concursuri, de faptul că se află acolo și nu neapărat de rezultat! Să nu facă din notă supremul țel pentru care se duce la școală, ci să primeze dorința de a acumula cât mai multe informații noi, de a fi prieten cu colegii săi de clasă, să-i ajute! La finalul anilor de școală, nu-și vor mai aduce aminte ce note au avut, ci care au fost momentele frumoase petrecute alături de colegi!
Competiția trebuie să fie cu el însuși! Spune-i copilului tău să fie cea mai bună alegere a lui! Să se uite în jurul lui pentru a fi informat, pentru a fi inspirat și în niciun caz pentru a fi comparat!