De ce?

Nu am înțeles niciodată atât de clar importanța întrebărilor în viața unui om decât în momentul în care am devenit mamă ai cărei copii au început să pună întrebări. Nu-mi aduc aminte dacă eu, copil fiind, adresam întrebări, eram curioasă, nu mai știu, e o fază care s-a șters din mintea mea sau poate e doar în amorțire. Ce știu clar este că în momentul în care am început să lucrez în presă am conștientizat valoarea întrebării. Mi-am dat la o parte timiditatea (da, știu că e greu de crezut că eu aș fi fost vreodată timidă, dar da, am fost) și am început să adresez întrebări, să întreb de ce, când, cum, pentru cine, cu cine, întrebări de bază pentru a realiza o știre, un interviu, un reportaj. Și începeam să simt cum se adună informațiile, cum o întrebare naște altă întrebare, cum un răspuns mă duce într-un nou și alt univers, cum se deschid uși către alte și alte lumi, despre a căror existență habar n-aveam, deși existau de foarte multă vreme. Am avut întrebări cărora le-am găsit răspuns, sau la care am primit răspuns de la oameni învățați, întrebări rămase fără ecou și care au primit răspunsuri după ani și ani în diverse situații, conjuncturi, întâlniri, iubiri, prietenii. Și mi-am cultivat obiceiul de a pune întrebări celor din jurul meu, fără teama de a fi judecată. Am preferat să spun cu voce tare ce mă frământa, fără să îmi fie frică de faptul că vor râde, că vor spune că sunt stupide, că n-am altă treabă.

A venit și rândul meu să răspund întrebărilor. Întâi ale Dariei. Întrebări despre orice. Despre tot ce se petrecea în universul ei. Întrebări curate, frumoase, simple. De fiecare dată mă opream din orice făceam pentru a-i răspunde. Și de fiecare dată eram fascinată de aceste întrebări tocmai prin faptul că răspunsul părea a fi evident, dar nu era așa. Și apoi a venit Rareș, cu alte întrebări.

Mamă, de ce mașina aceasta este galbenă? Pentru că cel care are această mașină iubește culoarea galben. Da, dar mie îmi place roșu, adaugă el. Bine, atunci tu vei avea o mașină roșie.

Mamă, eu când voi fi frate? Păi ești deja frate, pentru că o ai pe Daria. Nuuu, mamă, când o să fiu frate? Adică când o să fiu mare? Peste câțiva ani. Adică când o să am 5 ani? Da, când vei avea 5 ani (la momentul în care mă întreba, împlinise deja 5 ani 😉

Tu vei fi întotdeauna mamă? Sigur, voi fi mereu mamă. Păi tu nu îmbătrânești? Ba da, voi îmbătrâni și eu. Păi și atunci cum vei mai fi mamă? Voi fi și atunci, doar că un pic mai bătrână. Nu, atunci vei fi mamaie!

Mamă, tu vei muri vreodată? Recunosc, la această întrebare m-am ferit să îi dau un răspuns clar. Cel mai probabil pentru că nu mi-am clarificat eu mie însămi problema, nu încă.

Copiii au sute de întrebări, tocmai pentru că ei cunosc universul și prin ochii noștri, al adulților ce le suntem aproape. Și de multe ori ei au deja răspunsurile. Dar vor să le reaudă sau să audă și alte interpretări.

Ce cred eu despre DE CE-uri?

  • Sunt vitale în viața copiilor precum aerul. Și la fel de vital este să le răspundem așa cum ne pricepem ca părinți. Să îi ascultăm, să le spunem punctul nostru de vedere, să le precizăm că ceea ce gândim noi nu e neapărat cel mai bun răspuns, nici singurul răspuns, că e doar un punct de vedere. Să le spunem cinstit atunci când nu știm să le răspundem. Da, știu, nu e întotdeauna simplu. De multe ori copiii pun întrebări fix atunci când tu ești copleșit de tot felul de lucruri și ești contratimp și ți se pare că întrebarea lui este atât de nepotrivită încât prima tendință este să-l repezi. Am fost și eu acolo. Știu exact cum este. Dar trag aer în piept și îi răspund. Și atunci când chiar nu pot, îi spun să îmi dea un răgaz și discutăm mai târziu. Și crede-mă, e un timp câștigat și pentru tine. Întrebările lor sunt mult mai interesante decât orice emisiune TV, decât orice articole și status-uri de pe Facebook;
  • Să îi învățăm să întrebe. Să îi încurajăm să își facă auzite întrebările oriunde, în orice context – prieteni, joacă, grădiniță, școală, oriunde și cu oricine. Să nu se teamă că se va râde de ei. Explică-i că cei care pierd sunt fix cei care râd sau iau în derâdere întrebările celor din jur. Chiar și în asemenea situații cei care au de câștigat sunt tot cei care au adresat întrebările, în acest fel au avut ocazia să vadă cine le poate fi un bun interlocutor și de cine să se ferească pe viitor.
  • Să învețe să și asculte răspunsul! Nu este suficient doar să întrebe, e la fel de important să și asculte și să înțeleagă răspunsul. Să îl rumege, să reflecteze asupra lui, să respecte punctul de vedere al celuilalt, chiar dacă nu i-l împărtășește. Să se documenteze, să se informeze și din alte surse, să nu rămână doar la un singur răspuns. Acela nu e neapărat cel mai sigur.
  • Să se înconjoare de prieteni curioși! Nu acei curioși despre viața personală a cuiva, ci acei curioși despre idei, conținuturi, subiecte, tematici, dezbateri. Împreună vor afla mai multe, se vor trage unul pe celălalt și vor avea șansa să înțeleagă mai bine și la alt nivel ce se petrece în jur și cu ei-înșiși.
  • Să nu se descurajeze atunci când nu primește răspunsuri, fie de la prieteni, fie de la educatoare, de la profesori! Să caute mai departe! Le va găsi.
  • Adresează-i și tu lui întrebări! Nu dintr-acelea de tipul: Cum a fost astăzi la școală? Dar la grădiniță? la care cel mic să îți răspundă sec: Bine. Mă refer la întrebări care să dea naștere unor discuții, în timpul cărora copilul tău să poată să își spună punctul de vedere, să fie ascultat, să fie tratat ca un partener de dialog. Și nu mă gândesc aici la discuțiile acelea în care vrei să îți arăți mușchii de părinte. Dacă ai de gând să faci asta, atunci las-o moartă! Nu va învăța decât că nu este ascultat! Și fii pe pace, va găsi pe cineva dornic să-l asculte.

Eu fac parte din generația crescută în spiritul vorbei ”Fii cuminte! Capul plecat, sabia nu-l taie!” și mi-au trebuit ani din viață să înțeleg că nu e cel mai bun îndemn, că nu mă pot dezvolta în cumințenie și că cele mai bune, utile, vitale răspunsuri le-am aflat doar întrebând și întrebându-mă.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments