Activități extrașcolare

Este destul de greu să organizezi o întâlnire cu mai mulți preșcolari sau școlari la un loc. Cel puțin asta îmi arată realitatea ultimilor ani, când pentru a se întâlni Daria cu prieteni de-ai ei trebuie să fac lucrurile după tiparele adulților: propus 2-3 date, discutat cu părinții despre disponibilitatea copiilor, fixat data în care majoritatea ar putea veni, stabilit intervalul orar. Programul lor este destul de clar și plin. Copiii sunt prinși în tot felul de activități extrașcolare: cursuri de înot, de dans, canto, meditații la matematică, engleză, japoneză, workshop-uri de dezvoltare personală, ateliere de pictură, de construit, karate, informatică și multe altele.

Și eu, ca orice părinte atent la devoltarea propriului copil, am fost în etapa în care m-am gândit unde i-aș putea îndrepta pentru a face și altceva decât grădiniță sau școală. Cu Daria am început căutările când ea avea 5 ani. Recunosc că m-am focalizat pe sport, din următoarele considerente: nici unul dintre noi doi ca părinți nu are vreo chemare pentru sport, practicăm rar (de regulă când se adună șuncile în exces și nu ne mai vin hainele), nu cunosc prea multe din domeniu, prin urmare nu sunt în măsură să-i învăț prea multe. Știu și eu, ca tot omul, că sportul pune în mișcare întreg organismul, inclusiv mintea, îi oferă o stare de bine atât fizică cât și mentală. După ce mi-am făcut temele cu privire la cât de potrivit este sportul în viața fiecăruia dintre noi, am început căutările. Am înscris-o în primă etapă la cursuri de dans, gândindu-mă la faptul că o va ajuta să aibă un corp frumos, mișcări grațioase, se va putea desfășura pe ring fără a fi ridicolă. Și am găsit doi antrenori simpatici care lucrau cu prichindei. Ne-am dus, am văzut ce se întâmplă și am înscris-o, plătind evident abonamentul primei luni. Nu mai pun la socoteală faptul că era și mai departe de casă și în acea oră și jumătate în care o așteptam, îmi făceam de lucru prin împrejurimi, ca să nu mai bat drumul dus-întors care ar fi durat fix cât era antrenamentul. Prima lecție a fost bine. Nu am luat-o prea entuziasmată de-acolo, dar nici posomorâtă. Mi-am zis, ca de fiecare dată, că lucrurile se fac în timp și cu răbdare. Vine sâmbăta următoare. Am cam tras de ea să o trezesc. Entuziasm: pauză. Se îmbraca, mai mult de gura mea. La întrebările mele: Cum a fost? Ce-ați făcut? Te-ai simțit bine? răspunsurile erau monosilabice. Cert este că dorința de a mai participa la cursuri se diminua de la antrenament la antrenament. M-am gândit că nu pot renunța, cel puțin nu înainte de a mă asigura că ceva nu funcționează. Uneori copiii mai trebuie împinși de la spate, ca și noi adulții de fapt, pentru a descoperi ceva ce i-ar putea face plăcere. Însă la Daria, chiar nu mai era cazul să insist. Se vedea de la o poștă că nu merge.

Am lăsat-o baltă câteva luni. Dar totuși, mă frământa gândul că stă cam degeaba. Plus că toți cei din jur erau implicați în tot soiul de activități, care mai de care mai interesante, presiunea socială destul de mare. Am luat-o de la capăt cu cercetările și de data asta m-am oprit la înot. Am găsit eu un locușor, oarecum aproape de noi și am pornit-o entuziasmați pe noul drum. La început, fiind vorba de apă, de o tipă instructor, părea că e mai bine și șansele de a face o treabă pe termen lung existau. Tot așa, ne duceam diminețile de sâmbătă, făceam cu schimbul, când eu când taică-său, dar interesul Dariei se diminua vizibil de la ședință la ședință. Nu mă întreba niciodată când mai are înot, când ar trebui să meargă. Dacă o întrebam eu, de bine, dacă nu, la fel de bine. A mers vreo câteva luni trase de păr și mi-am zis să pun punct, gândindu-mă că, dacă i s-ar fi potrivit și i-ar fi plăcut, ar fi trebuie să existe un minimum de interes. Vreun an de zile, am lăsat treaba în așteptare. Pe mine, mă mai zâdăra câte un gând. Nu-i bai, ea avea activități destule împreună cu noi, daaaar…

În tot acest interval de un an de zile am tot stat de vorbă cu prieteni, părinți la rândul lor, cu amici, cunoștințe, m-am tot documentat, am citit cum ar fi bine să procedez. Și din toate aceste discuții, una m-a marcat în mod deosebit și m-a tot urmărit ani la rând. O cunoștință, persoană cu studii în străinătate, care a văzut tot soiul de locuri și oameni, mi-a transmis că cel mai important și prețios este să petrec eu timp cu copilul și să îl învăț ce știu eu. Iar pentru ceea ce nu știu, pot apela la un specialist, la un curs, dar fără a face excese. Știu acum că mi-a rămas în minte acest punct de vedere, tocmai pentru că și eu îl împărtășeam, doar că nu îl aveam atât de clar formulat în minte. Bâjbâia undeva în interiorul meu.

Și-atunci, m-am decis. Să-i îndrept pe copii către un sport, tocmai pentru că eu nu stau bine la acest capitol. Să le ofer mai multe alternative, în așa fel încât să aleagă ceea ce le place și mai ales acel sport către care au chemare. Să îi observ și să văd care ar fi punctele lor tari, și ce altceva ar putea face.

Am găsit un instructor de dans cu multă dăruire pentru Daria. Timp de 5 ani a făcut dans sportiv cu mare bucurie. Culmea, făcea același sport la care o dădusem de la început, dar acum îi făcea plăcere, se ducea cu drag, căci profu știa cum să lucreze cu ei. Nu se mai punea în calcul să-i amintesc eu că are antrenament. Când veneau zilele cu pricina, gentuța era pregătită și pornea spre sală. Așa de mult mi-a plăcut și mie ce se întâmpla acolo, încât un an am urmat și eu cursuri de dans. Am mers cu ea și la cursuri de canto. Toată lumea din jur îmi spunea că are voce, simțeam și eu că ar fi ceva acolo, dar am tot amânat. Într-un final am ajuns și la asemenea cursuri, unde s-a dovedit că lumea avea dreptate. Și a început și seria cursurilor de canto. Aici, treaba e diferită. E clar că are chemare. Au fost situații când de atâta oboseală și ritm alert, îi propuneam ca pentru o zi să nu meargă la canto. O bușea plânsul instantaneu: ”Te rog să mă duci! Trebuie să fiu acolo!”, dovada clară pentru mine că e ceva din interiorul ei care cere asta.

A venit și rândul lui Rareș. La el am știut de la bun început (cam de când începuse să meargă în picioare și făceam ture nesfârșite prin parc după el) că trebuie musai să meargă la un sport. Pe la 4 ani îmi tot spunea că vrea să fie handbalist și toată lumea (adică cei prezenți în sală) să îl strige Raringhi. Apoi, au apărut figurinele ninja din lego în viața lui și mi-a spus că își dorește să fie karatist. Am fost de acord cu propunerea lui, tocmai pentru că citisem despre această artă și i s-ar fi potrivit de minune: metode de apărare, disciplină, meditație. L-am dus și a fost mănușă pentru el. Rareș mă întreabă zi de zi când ”sunt karatele meu?!” Dacă ar fi după el, ar fi zilnic la sală. Se antrenează la alergat la mai toate grupele de vârstă – 4-6 ani; 6-8 ani; 8-10 ani, prezente la antrenament. E superfericit și nu se plânge niciodată. Acesta a fost semnul clar pentru mine că el se află, cel puțin pentru moment, la locul potrivit.

Ce-am înțeles eu până acum cu privire la activitățile extrașcolare:

  • Au rolul lor în viața copiilor, este o bună modalitate ca ei să petreacă timpul liber plăcut și învățând lucruri noi;
  • E o bună ocazie să socializeze cu alți copii de vârsta lor, să lege noi prietenii, în afara școlii, grădiniței și/sau a cercului de prieteni;
  • Sunt de urmărit, observat punctele tari ale fiecărui copil în parte și de găsit un curs, o activitate în care să se regăsească și pe care să o facă cu drag;
  • Mai apar momente când trebuie împinși de la spate, încurajați. Din comoditate, preferă să mai sară câte un antrenament, chiar dacă le place ceea ce fac;
  • Unde nu merge, nu merge! Dacă celui mic nu-i face plăcere să mai meargă la sală sau la curs, sau la meditație, las-o moartă! Nu tu ești cel care se duce, ci el!
  • Toate activitățile acestea extra școală, grădiniță sunt bune, dar nu în exces. Cred că e inuman să duci copilul zilnic la câte o meditație, curs, antrenament sau orice altceva. El are nevoie de timp să stea pur și simplu și să se uite pe pereți, să își videze creierul, exact așa cum facem și noi adulții, când, obosiți, după o zi de serviciu ne trântim pe canapea și privim câte o emisiune de doi lei, sau un serial turcesc sau indian pentru a ne vida capul, ca să putem face altceva interesant după. Fix același lucru este și la ei. Evident, exclud aici performerii. Acolo e cu totul altă discuție.
  • Întreabă copilul ce i-ar plăcea să facă, mergi cu el în mai multe locuri pentru a putea alege. Lasă-l o vreme să experimenteze și dacă nu-i place, să renunțe! Nu-i nicio tragedie dacă i-ai plătit abonamentul pentru 8 ședințe, iar el decide să meargă doar la 2. Nu-i reproșa lucrul acesta! Vezi mai degrabă ce vrea el, și nu ce vrei tu!

E dificil de găsit balanța, dar nu imposibil. Chiar e o mare oportunitate că există atâtea opțiuni de petrecere a timpului liber pentru copiii noștri 🙂

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments