Sunt o persoană solară. Ador diminețile în care soarele îmi intră în bucătărie, în casă este liniște, iar eu îmi beau liniștită cafeaua privind Soarele. Iar în tot acest răstimp îmi las gândurile să alerge până obosesc, ai mei dorm fericiți, razele de soare îmi intră în ochi, coboară în inimă, îmi inundă sufletul de bine, de cald, de liniște, de iubire. Așa cum ador să privesc răsăritul soarelui de unde oriunde m-aș afla, la fel de mult îmi place să-l privesc și când apune. Răsăritul îmi dă forță, energie pentru o nouă zi, iar apusul îmi aduce calmul unei noi zile pe care am petrecut-o, de cele mai multe ori frumos, cu ochii minții îndreptați mereu spre ce-mi place în viață. Privirea aceasta spre soare, fie la urcare, fie la coborâre, e un ”viciu” pe care îl știu copiii mei, pe care mi-l respectă și pe care mi-l doresc să și-l însușească, dacă se vor regăsi în el.
Din parc mergem adesea spre casă, plimbându-ne pe Lacul Morii (unii dintre voi îl și cunoașteți). Îi târâi după mine, vorbim, râdem, glumim, alergăm, ne oprim să jucăm șotronul, căci este unul vopsit acolo și apoi ne așezăm pe bancă și privim Soarele, de cele mai multe ori apusul. Ne așezăm în doi, în trei sau în patru, depinde cum ne nimerim. Stăm tăcuți, uniți, cu sufletele îmbrățișate în hora iubirii și a acceptării. Fiecare cu gândurile lui sau cu liniștea inimii. Și chiar dacă tăcerea aceasta este preț de câteva minute, îi iubesc enorm pentru că îmi respectă plăcerea. Ne ridicăm și ne continuăm drumul. Uneori, la plecarea din parc, îl aud pe Rareș spunând: ”Mamă, hai să mergem pe lac, să ne liniștim!” Când l-am auzit prima dată cerându-mi asta, mi-a plâns sufletul în mine de bucurie și recunoștință, gândindu-mă că a înțeles ceva din nebunia mea și că îi place. Ne îndreptăm mână în mână spre lac, ne așezăm bătrânește pe bancă cu fața spre soare. Stăm tăcuți, inimă în inimă, chiar dacă ne despart câțiva centimetri. Și când sufletul s-a încărcat de frumos, ne ridicăm și ne vedem de drum.
Și atunci îmi dau seama că singura zestre, care depinde doar de mine, pe care pot și vreau să le-o las sunt AMINTIRILE, căci tot asta am primit eu zestre de preț de la părintele pe care nu-l mai am. Și mă străduiesc să le las cât mai multe amintiri frumoase. Să fiu lângă ei când au nevoie de mine, să le spun și să le explic lucrurile pe care nu le cunosc încă, pe care nu le înțeleg, să îi privesc, să știe că sunt aici pentru ei oricând, fără să le reproșez nimic, să îi aduc pe drumul bun, când deviază, să fiu lângă ei în tăcere când au parte de înfrângeri, necazuri, suferință. Să ne plimbăm, să citim și să despicăm firul în patru, să dansăm, să țipăm, să alergăm, să ne strâmbăm, să ne ironizăm, să nu fim serioși, să călătorim, să privim lumea, să reflectăm, să-i iubim pe cei din jur, să ne supărăm unii pe alții și apoi iar să ne împăcăm, să citim povești toți patru înghesuiți în același pat mare și totuși neîncăpător, să ne ascultăm unii pe ceilalți, să mergem la film, să facem karaoke, să ne spunem opiniile și să le respectăm, să ne dăm mâna când unul dintre noi are nevoie să se ridice, să fim o echipă și mai presus de orice să fie ei doi o echipă peste timp. Îi iau cu mine peste tot în aventura numită VIAȚA ca pe două prelungiri ale mele care sunt mereu cu mine chiar și atunci când nu sunt, ca pe doi buni tovarăși, cărora le-am pus sufletul meu drept plasă de siguranță încă din prima lor zi de viață, știind că mi-l vor înțelege și accepta, fără a mă gândi nicio secunda că sunt prea mici.
Da, sigur că și lucrurile materiale au rostul lor în zestrea unui copil, nu sunt chiar atât de naivă. De aceea, pentru mine, important este să investesc în educația lor (cărți, evenimente, spectacole, cursuri, etc.), în așa fel încât să facă lucrurile onest pentru a-și atinge visurile. Am văzut adesea case ridicate de părinți pentru copiii lor, care mai târziu stăteau părăsite, uitate de toți și toate, și-am învățat că ei au datoria să zboare pe propriul drum, să-și aleagă calea pe care și-o doresc și se simt confortabil, să fie în stare să se descurce singuri.
Importante sunt Amintirile pe care le vor duce cu ei în lumea largă, pe unde îi vor purta pașii. Fiecăruia dintre ei le-am construit, de-a lungul timpului, câte o cutiuță, în care am pus până acum testele de sarcină, caietul sau dosarul meu de graviduță, hăinuțele pe care le-au purtat la botez, bănuții de la luatul din moț, suzeta, poezia de la prima serbare de la grădiniță, primul mărțișor primit, rândurile pe care le scriu despre și pentru ei (adică un jurnal și articolele de pe acest blog), amprente cu mânuțele lor de la 1 an, dințișorii căzuți. Cutiuțele se vor transforma mai târziu în lădițe ce vor sta ferecate până când fiecare dintre ei va împlini 18 ani și pe care noi le vom înmâna lor, împreună cu încrederea noastră totală că vor răzbi în viață și că vor fi OAMENI.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments