” – Rareș, când vei mânca și tu?
– Când voi fi adult!
– Cum vei ajunge adult, dacă tu nu mănânci, adaug eu cu obidă în glas.
– Ajung eu cumva, îmi dă replica, sigur pe sine, Rareș.”
Cam acesta e dialogul meu constant cu Rareș, când vine vorba de mâncare. Subiect cu peripeții la mine, dureros, haotic, amuzant pe-alocuri, nevrotic de cele mai multe ori. Știi, la fel de bine ca și mine, că diversificarea și tot ce aduce cu ea după, înseamnă de fiecare dată o nouă lecție. Sau poate doar la mine?! De la Daria nu am amintiri care să mă fi marcat în mod deosebit în ceea ce privește alimentația. Totul a mers ca la carte, a luat în greutate conform statisticilor din Mama și Copilul. Nu a fost o mâncăcioasă, dar nici nu am stat să fac tumbe pentru a mânca. Lucrurile erau în limitele normalului, spre bine chiar. Dar la Rareș, wooow, cu totul altă treabă, care m-a dus la crize de isterie.
Până la un an și jumătate a fost binișor cu mâncarea, în cazul lui. Stăteam, ce-i drept, cu inima la gât pentru fiecare înghițitură, dar le lua și se încadra în greutatea vârstei lui. Nu a fost vreun mâncăcios și niciun pofticios. Mânca, așa că îi dădeam eu, însă preocuparea lui de bază era jocul și descoperirea de noi și noi lucruri. După vârsta de un an și jumătate evoluția lui privind greutatea a fost întotdeauna atipică, specifică lui și doar lui. Și odată cu asta și perioadele în care mânca, alternate cu cele în care mânca foarte puțin spre deloc. Îți poți imagina cu ușurință starea mea de alertă, împinsă până la codul roșu de alarmă. Urmăream înnebunită fiecare înghițitură a lui, mă rugam în gând să nu mi-o refuze pe următoarea, mă consideram o adevărata eroină când bolul de mâncare a copilului rămânea gol. Dintodeauna am gândit că cel mic trebuie să servească mâncarea la masă, împreună cu ceilalți, în bucătărie, așa ca adulții. Ba chiar mă oripilam când vedeam că în unele familii nu se întâmplă lucrurile în acest fel, fără să mă gândesc o secundă că mi s-ar putea întâmpla și mie asta, dar priveam totul de la etajul superior al omului ”perfect”. Ei, iacă-tă că Doamne-Doamne mi-a arătat că trufia se plătește. Nu numai că Rareș mănâncă destul de rar la masă cu ceilalți, dar îl las să privească și la televizor când mănâncă, îl hrănesc ca pe bebeluși, doar să știu că mănâncă ceva, ce să-ți mai spun, aș face orice. Of, da, zici că e răsfățat, și că îi caut în coarne, nu-i așa?! Dar nu-i chiar așa, am avut zile când nu i-am dat de mancare, l-am lăsat să văd dacă îmi cere el ceva. Ce crezi? Nici vorbă, își aducea aminte, într-un târziu, pe la prânz, că ar fi bine să ronțăie un morcov și apoi să bea apă ca ”să se hidrateze” (citat din el).
În toți acești ani am trecut prin toate fazele ”nebuniei” de mamă al cărei copil nu are poftă de mâncare. La început, cu orice mămică mă întâlneam în parc, prima mea întrebare nu mai era de salut, ci ”Câte kilograme are copilul”, evident că răspunsul ei îmi declanșa un nou val de stres – da, e clar, Rareș are ceva, iar eu ca mamă nu îmi dau seama. Mă uitam pe furiș la copii care mâncau orice cu poftă, și după ce terminau porția mai cereau încă una, iar în timpul ăsta Rareș dădea ture de parc, fericit, cu pletele în vânt și venea și el să-mi ceară ceva – apă, ca să se hidrateze. După ce m-am muncit eu cu gândul că al meu copil are cu un kilogram, un kilogram și jumătate sub greutatea considerată normală pentru vârsta lui, am trecut la faza a doua a ”nebuniei”. Vizita la medic. O, da, am fost și pe acolo, la vreo trei medici, de fapt. Făceam programarea la medic, iar seara îmi anunțam soțul (vorba aceea, trebuie și el să știe că îi duc unul dintre copii la medic).
– Mâine mă duc cu Rareș la control!, mă aud spunând cu glas mic, atât cât să nu se audă, dar cât să pot spune mai târziu – dar ți-am spus, doar că nu ai fost tu atent.
Al meu soț privește cu nesaț la televizor, de parcă zici că se anunță sfârșitul lumii, ignorându-mă total. Perfect, îmi spun eu în gând, și dau să mă ridic, când îl aud întrebându-mă pe un ton, din care răzbătea cu ușurință faptul că se abținea enorm să nu înceapă o controversă:
– Ce are copilul? De ce vrei să mergi la medic cu el? Mie mi se pare că e perfect sănătos.
Deodată țâșnește gândul: ”Ce-ai fraaaate?! Ești nebun?! Cum e normal copilul ăsta? Tu nu vezi că nu mănâncă nimic?! Sigur are ceva și eu nu știu. Nimeni nu vede asta, doar eu?! Păi da, e normal, că doar de asta sunt mama lui, simt eu că e ceva.” Dar îl păstrez pentru mine și îi spun doar atât: ”Mă duc cu el la medic, am făcut deja programarea.”
Așadar, am fost la câțiva medici, am făcut analize de sânge, de urină, de toate tipurile. Rezultatul?! Exact, perfect sănătos. Iar el, cu un tonus minunat, aș putea spune exploziv. Îmi spune mereu că nu are timp să mănânce pentru că are de făcut o casă, de luptat cu dragonii, de asamblat un lego, de ciupit pe Daria, de uitat la televizor, orice altceva.
Hai să vă spun ce-am înțeles eu până acum din toate astea (am spus ”am înțeles” :):
- Fiecare copil are ritmul său de creștere, de luat în greutate, de mâncat. Că acele statistici din cărțile de specialitate sunt orientative, atât cât să îți dai seama când lucrurile chiar nu sunt în regulă. (din păcate, pentru mine, aceste statistici au fost literă de lege)
- Că trebuie să te adaptezi copilului tău și nu regulilor. M-am tot torturat că nu stă și el locului să mănânce frumos, dar apoi am realizat că ăsta-i felul lui de a fi și eu trebuie să fiu cea care se adaptează.
- Că există copii care trăiesc și cu mai puțină mâncare. Atâta vreme cât are tonusul bun, se comportă normal, îi merge mintea, înseamnă că nu are nevoie de mai mult.
- Lasă-l să mănânce ce îi place, evitând alimentele nesănătoase.
- Nu apela la vitamine! Dă-i fructe, legume, și eventual produse pe bază de plante, dar nu vitamine! Oricât de disperată am fost în această privință, nu i-am dat niciodată vitamine, de teamă să nu se transforme într-o minge, mai târziu.
- E importantă atmosfera de la masă, în așa fel încât cele 2-3 înghițituri pe care le ia să i se lipească de stomac. Prin urmare, la masa de seară, cea pe care Slavă Domnului! o respectăm cu toții, Rareș ne onorează cu prezența, îl las să mănânce ce și cât vrea, apoi mai plusez eu cu câteva înghițituri servite direct în gură, dar ne bucurăm unii de ceilalți și nu fac nicio aluzie.
Și voi încheia postarea tot cu o discuție de-a lui Rareș, care zilele acestea, văzându-mă necăjită că nu mănâncă, mi-a luat fața în mânuțele lui și mi-a spus cu un ton serios și înțelegător în același timp: ”Mamă, stai liniștită, mâine voi mânca si voi dormi la grădiniță!”
Poate că de asta e nevoie, să stau mai liniștită 🙂
Succes ție în Aventura numită Mâncare!
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
5 comentarii