Când m-am căsătorit, la capitolul gătit stăteam cam așa: cartofii prăjiți nu-mi ieșeau prea arși, ouăle ochiuri erau comestibile, salata orientală era acceptabilă (fără maioneză, asta era la capitolul Masterchef pentru mine), piureul, ieșea, uneori, pufos și gustos dar aveam multă dorință de a învăța. În familia mea deviza, după care am crescut în această privință, a fost: ”Lasă dragă, te vei sătura să gătești, după ce te vei mărita!”, lucru real, de altfel. Cel cu care m-am căsătorit știe să gătească orice, de la felul unu până la deserturi rafinate. Prin urmare, raportul de forțe a fost din start inegal între noi, dar intenția mea de a recupera a prevalat în ochii viitorului meu partener și prin urmare ne-am unit destinele, trecând de acest impediment. Acum, știi și tu cum e, dragoste, dragoste, dar trebuia să mai și mâncăm. Da, îmi vei spune, dar el știe să gătească. Așa, și?! Ascultă bine un sfat la mine – de bărbații care gătesc, să te ferești! Pe ei nu-i poți minți că așa e gustul tocăniței, când ea e arsă, că ciorbele sunt nesărate pentru că sunt bune la sănătate și chestii de acest gen, pentru că ei știu exact care trebuie sa fie gustul. Eu, de felul meu nu umblu cu cioara vopsită și m-am străduit să-mi fac treaba. La început întrebam:
– Cum se face ciorba?
– Păi, cureți ceapa, tai morcovul, ardei, roșii, și ce alte legume mai găsești prin casă, adaugi un vârf de sare și le lași să fiarbă, îmi spunea el.
– Cât le las să fiarbă? întrebam eu.
– Păi vezi și tu când sunt fierte, bagi furculița și le încerci. Îți dai tu seama, persevera el.
Nu, nu-mi dădeam seama, căci eu nu mai făcusem dintr-astea ni-cio-da-tă. Și mă scoteau din minți răspunsuri de genul: oprești oala când sunt fierte legumele (păi când sunt fierte legumele?!), prăjești ceapa până devine aurie (wooow, asta îmi plăcea maxim; păi ce, trebuia să stau cu rețetarul de culori lângă mine și să-mi dau cu părerea când e aurie?!), adaugi sare după gust (maximă și explicația asta – după gust, păi poate mie îmi place mai sărată, ție mai nesărată…), lași puțin să crească aluatul și apoi faci blatul (ce înseamnă ”puțin”?!). Mă simțeam ca elevul din clasa întâi, care abia învățase bastonașele, liniuțele și acum trebuia să scriu după dictare, fără să omit nicio virgulă. Mă străduiam să fac treaba cât mai bine, în așa fel încât seara să ne umplem și noi stomacul. Cert este că perseveram, chiar dacă puneam pe farfurie carne ce mai trebuia fiartă, piure în care se regăseau și cartofi nefierți. Știi tu vorba aceea din popor ”Prost, prost, dar hotărât”. Toate încercările mele de novice au culminat cu niște sarmale de post pe care le-am făcut pe vremea când habar n-aveam că soia trebuia fiartă înainte de a împacheta sarmalele. Dar eu, vrednică de fire, am făcut compoziție, așa cât pentru vreo 20 de persoane hămesite, am sucit o noapte la ele (pe atunci n-aveam viteza de acum), am umplut o oală mare de vreo 9 litri și le-am pus la fiert. Între timp, mi-am văzut de ale mele, până când un miros de ars m-a făcut să-mi amintesc că sarmalele se fierb singure, dar până la un punct. Când am ridicat capacul, ce să vezi?! O explozie în adevăratul sens al cuvântului, din care nu se mai înțelegea sarma cu sarma. O învălmășeală de orez, soia, morcov, frunze de varză, toate asezonate cu mirosul de ars de pe fundul oalei. Eram singură acasă, prin urmare m-am dus repede să le arunc la ghenă, încurajându-mă în gând că munca mea nu a fost în zadar pentru că sigur se vor înfrupta câinii, ce se aflau veșnic în jurul tomberoanelor. Mă apropii bucuroasă de ei, mândră de mine că fac și o faptă bună și arunc toată compoziția din oală către ei: au venit cu repeziciune, dar ce să vezi, au mirosit, au scheunat a dezamăgire și mi-au întors cozile. Offf, clar, era timpul să mă pun pe învățat. Partenerul meu de viață, de bune și de rele, sătul de mâncărurile mele și de faptul că de fiecare dată trebuia să dreagă busuiocul, mi-a dăruit de ziua mea, romantic, o carte de bucate pe înțelesul meu, în care se precizează cu lux de amănunte ce am de făcut, cât timp se lasă fiecare aliment pe foc, de ce, cum, și în ce fel și m-am apucat de treabă. Ușor, ușor, mâncărurile au început să aibă gust, să poată fi servite și culmea, să ne și săturăm. Am învățat să gătesc cât să trăim, m-am limitat doar la bucate tradiționale, fără a intra în domeniul rafinamentelor și al delicatesurilor (aici el e expertul), fac ce trebuie pentru ai mei, în așa fel încât să știm ce mâncăm și să ne fie nouă bine. Cei care ne trec pragul servesc din ce le pun eu pe masă, n-am primit plângeri, semn că ori sunt ei prea civilizați, ori chiar pot fi mâncate.
Cu răbdare și perseverență am ajuns să fac și treaba asta, așa cât să nu am nevoie de ajutorul nimănui, însă pot spune cu tărie că dacă ar fi să aleg între a face mâncare și a citi o carte, e clar că aș alege a doua variantă, doar că treaba asta cu mâncarea intră la categoria Trebuie. La fel am procedat și cu menținerea curățeniei și o ordinii în casă. Le-am învățat pe barba mea și pot afirma cu deschidere că se poate intra în casa noastră, fără frică.
Plecând de la experiența mea de învățăcel, m-am tot gândit cum să procedez eu cu ai mei copii în privința asta.
Ce fac?
- Îi invit pe lângă mine în bucătărie atunci când fac mâncare. Nu au restricții, le dau să curețe legume, să bată ouă, să frământe aluatul, asigurându-mă mereu că nu se rănesc. Așadar, în zilele când mă ajută se strecoară în oala cu ciorbă perișoare de toate dimensiunile și formele, făcute de toți trei, în tava de plăcinte răsare câte una mică cât un deget făcută de Rareș sau una în formă de inimioară făcută de Daria. Întotdeauna le las produsele fix așa cum le-au creat ei, tocmai pentru a fi mândri de ceea ce au produs.
- Participă la cumpărături, tocmai pentru a învăța să aleagă alimentele potrivite, pentru a înțelege prețul, pentru a învăța să se încadreze în buget (le spun din start câți bani avem, care e lista, precizez de vreo două ori, mai mult pentru Rareș, că nu vom cumpăra decât ce e pe listă). Merg la piață cu tatăl lor, pentru a vedea băbuțele care se bucură atunci când le cumpărăm legătura de pătrunjel, tocmai pentru a înțelege că e de muncit pentru a face 1 leu.
- Facem curățenie împreună. Îi las să șteargă praful, pe sectoare diferite. Daria face ordine în camera ei, Rareș în urmă face dezordine, dar la final le las lucrurile fix așa cum le-au făcut, spunându-le unde ar fi putut fi îmbunătățit. Nu se critică, ci doar se încurajează și se precizează că e important să aibă ordine în spațiul lor, tocmai pentru a nu ne mai întreba constant unde este oja albă sau ninja roșu.
- Daria a intrat și la capitolul călcat rufe. Am stat într-o după amiază și am lăsat-o să calce tricouri, explicându-i ce are de făcut pentru a nu-și arde vreun deget. A fost tare încântată și îmi tot cere să o las să calce rufe.
Îi implic în tot felul de lucruri, atât cât îmi permite și le permite timpul, dar să nu îți imaginezi că-mi exploatez minorii. E bine pentru ei să știe, înainte de a pleca din bătătură, să se descurce singuri: să fie capabili să facă o mâncare, atunci când situația le-o cere, să știe să facă și să mențină curățenia în spațiul în care locuiesc, să spele și să calce o rufă, la nevoie, să înțeleagă ce efort implică toate aceste activități, în așa fel încât să fie capabili să aprecieze persoanele care fac asta și munca lor (aici trebuie să recunosc că e concepția după care a fost educat soțul meu, care mi-a plăcut și am preluat-o și pentru ai noștri copii). Pot învăța orice și oricând, atâta vreme cât își doresc, dar mă străduiesc ca ABC-ul gospodăriei să îl învețe de la noi ca părinți.
Însă, niciodată nu-i iau de la învățat, de la citit sau de la alte activități și preocupări pe care le vor face doar la această vârstă. Dacă au teste a doua zi, sau se pregătesc să participe la vreun concurs, apoi e clar că asta vor face. Informațiile pe care le acumulează la această vârstă le pot afla doar acum și nu le-aș răpi o secundă pentru a-i pune la treburi gospodărești.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
2 comentarii