Negocierea

Ne aflăm cu cei mici în parc, într-o vizită, la un loc de joacă, și după ore bune în care ei aleargă, se joacă, se împrietenesc, se simt foarte bine, trebuie să ne îndreptăm și spre case. De cele mai multe ori, acest moment al plecării devine unul neplăcut. Auzi în jurul tău țipete, refuzuri, vezi părinți care își aleargă copilul pentru a-l putea duce pe drumul dorit, îl auzi pe cel mic spunând că mai vrea să stea, în tot cazul plecările cerute de părinți nu se materializează din prima, așa cum ne-am dori noi adulții (și mă gândesc la copii cu vârste mai mici – 2-5 ani). Pentru mine acest moment al plecării dintr-un loc anume mi-a provocat întotdeauna fiori pe șira spinării, zile de întrebări cu mine însămi.

Cum trebuie să procedez? Ce să-i spun ca să nu se împotrivească? – Care sunt cele mai bune modalități pentru mine, dar mai ales pentru copilul meu?

Sigur ai fost măcar o dată personajul principal sau ți s-a întâmplat să asiști la scene în care părintele exasperat că cel mic nu se mai dă dus de la locul de joacă, îl ia de o aripă, îl proțăpește în bicicletă și îi vezi că pornesc vertiginos spre casă, evident acompaniați de urletele celui mic și de nervii întinși la maxim ai adultului. În momente de acest gen, îl înțeleg deopotrivă și pe cel mare, dar mai ales pe cel mic.

Imaginează-ți preț de câteva secunde următoarea situație:

Ești în toiul unei petreceri, socializezi, te simți minunat, și dintr-odată de trezești că un prieten te apucă de umeri, te ia pe sus, te îmbracă forțat, fără să îți spună nimic, te încalță, te trântește în mașină și pornește la drum.

Cam asta îmi imaginez eu că trebuie să fie în mintea unui copil, care se trezește dintr-o dată smuls din mijlocul unei activități plăcute, fără să aibă habar de „programul” din mintea ta și fără să bănuiască absolut nimic despre ceea ce urmează să se întâmple. Daaaa, știu că tu știi exact câte lucruri ai de făcut, știu că te stresează faptul că trebuie să ajungi acasă repede, să-i dai să mănânce, să îl speli, să îl pregătești eventual de somn, dar el?… el de unde să știe toate astea?!

Mi-au displăcut de când mă știu țipetele, țipetele celui mic către mine, țipetele mele către cel mic, și din acest motiv mă străduiesc (din greu, crede-mă) să evit un asemenea comportament. Nu-i vorbă, cel mic are grijă să nu mă protejeze prea mult de asemenea izbucniri, dar eu mă tot încăpățânez să le reduc măcar.

 Cum procedăm?

Atunci când suntem în parc și știu că vine momentul să ne întoarcem acasă, încep negocierea din timp (cel puțin 10-15 minute înainte de momentul programat pentru plecare) – Îl anunț pe micuț: „Mai stăm cinci minute și mergem acasă!” Reacția este previzibilă: Nu aude! (mă rog, se face că nu aude). Se cațără din nou pe balansoar, îl mai las să fugă într-un colț, își mai aruncă o mașinuță pe tobogan, și apoi, cu același ton neutru îl anunț că în cinci minute mergem acasă (evident, s-au scurs deja 5 de la prima strigare). De data aceasta, dă semne că înțelege mesajul, dar nu are chef să plece. Eu insist să îi explic „programul”, că trebuie să ajungem acasă ca să mâncăm, să se spele, să ne pregătim de somn și multe alte lucruri nemaipomenite și nemaiîntâlnite, toate prezentate cu multă seriozitate și implicare din partea mea, doar-doar se înduplecă. Pare că se întâmplă ceva în mintea lui, pare să înțeleagă argumentele mele, dar încă mai stă.

Într-un final (cam după vreo 10-15 minute de negociere, așteptare, scrâșnit din dinți, uneori amuzat – asta se întâmplă când toate lucrurile sunt în ordine acasă și nu mai am niciun alt stres) se înduplecă și ne îndreptăm spre casă. Pfiu, îmi șterg fruntea de sudoare, am reușit și de data asta să evităm circul, privirile necruțătoare și pline de judecată aspră ale celor din jur, și ne îndreptăm, prietenește, spre destinația râvnită. M-am gândit mereu că luat cu forța de acolo, nu voi avea niciun rezultat, cel mult alte țipete și urlete.

  Cum îi spunem ?

 Păi, cred că înainte de toate e bine să îl tratăm pe cel mic ca pe un partener, capabil să înțeleagă tot ceea ce îi spun. Îmi place să îmi tratez copiii de pe picior de egalitate, să mă comport cu ei ca și când am lângă mine doi prieteni, și să le vorbesc clar, normal, fără să pocesc nici un cuvânt, indiferent de vârstă.

Mă cobor la nivelul lui și îl privesc în ochi (este extrem de important contactul vizual). După ce mă asigur că sunt în „vizorul” lui, îi spun un singur lucru, o singură idee (la vârste mai mici nu pot reține mai multe lucruri deodată). Sunt calmă, dar fermă. În cazul de față, îl anunț că vom pleca de acolo în următoarele minute, îi spun de ce, unde mergem, îi las puțin timp să se obișnuiască cu ideea. Apoi, purcedem la drum.

Nu-i bai, am avut parte de multe scene de-a lungul timpului, până am înțeles mecanismul și până l-am pus în mișcare. Și acum se mai întâmplă să am parte de o revoltă, dar răzleț, ce-i drept. Chiar și când se fac mai mărișori (7-8 ani) tot le prinde bine să știe ce anume urmează să se întâmple, ce e de făcut, care sunt întâlnirile la care trebuie să participe, evident, totul stabilindu-se de comun acord, ținând cont de opiniile copilului, de dorințele și nevoile lui.

Nu zic că e simplu, dar mie mi s-a părut mai potrivită această cale… și mai ales a dat rezultate.

Tu ce metode folosești, ce fel de trucuri ai născocit? Mi-ar plăcea sa citesc experiența ta și m-ar flata sa-mi propui un viitor subiect de discuție pe blog.

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments