În toamna anului trecut Daria a intrat într-o nouă etapă din viața ei de școlar, cea de gimnazistă. Ca la orice schimbare, am avut emoții, mai ales că a schimbat colectivul și coincidea si cu schimbarea de program (orele sunt după-amiază) și cu faptul că fiecare disciplină este predată de profesor. În sufletul meu, știam că lucrurile se vor regla ușor-ușor. Am procedat la fel ca și în clasa întâi: mi-am luat concediu în primele ei două săptămâni de școală, pentru a fi alături de ea, am discutat din vacanța de vară ce presupune clasa a V-a, profesori și schimbarea colectivului. Teoretic, era pregătită, dar în realitate avea emoții, de altfel firești.
Am discutat de toate, mi-a împărtășit impresii, ea este o persoană care întâi analizează situațiile, lucrurile, oamenii, apoi emite o opinie. Prin urmare, am lăsat-o să-mi spună ce-a vrut, când a vrut. În general, avem tot felul de discuții cu Daria, atât eu, cât și tatăl ei (despre care, apropo, e timpul să știți că e la fel de implicat în educația și creșterea copiilor noștri, asta în cazul în care n-ați intuit deja). Discuțiile cu mine sunt mai degrabă soft – despre relații interurmane, despre înțelegerea anumitor comportamente, despre literatură, muzică, dans, natură – iar discuțiile cu tatăl ei sunt hard – evoluția societății românești și a lumii în general, politică, știință, istorie. Da, știu că poate suna ca și când mi-am lăudat puiul de cioară, dar este un copil extrem de curios, care citește și se documentează mult, care are propriile-i opinii și argumente, așa încât discuțiile cu ea sunt întotdeauna un câștig pentru ambele părți implicate. Într-una din zilele de început de clasa a V-a, pe drumul spre casă, Daria mă întreabă:
– Mamă, dacă ai avea o putere, ce ai schimba la sistemul de învățământ? Știam că e o întrebare capcană, întrucât eram convinsă că ea avea deja un răspuns și mă feresc să-i spun ce gândesc, tocmai pentru a nu-i influența opinia.
– Daria, înainte de a-ți spune opinia mea, te rog să-mi spui ce ai schimba tu la sistemul de învățământ, dacă ai putea. Exact asta și aștepta.
Mi-ar plăcea ca orele să fie mai interactive. Să nu mai vină profesorul și doar să ne vorbească în fața clasei, iar noi să notăm în caiete. Mi-ar plăcea să ne spunem opinia mai des, să avem discuții cu profesorii și noi între noi. Mi-ar plăcea să avem vestiare pe holuri, pentru a nu mai duce ghiozdanul plin de cărți în fiecare zi către școală, întrucât multe dintre ele nu le folosim zilnic. Mi-ar plăcea să mă duc cu bicicleta la școală și să existe locuri speciale în care să ne lăsăm biciclete. Mi-ar plăcea să avem table interactive pe care să le folosim. Cam asta aș face eu, pentru început, dacă aș avea putere, îmi spuse Daria.
Intuiam aceste idei, cu care sunt de acord. Însă, dacă vă așteptați ca postarea mea să fie una despre sistemul de educație românesc și neajunsurile lui, vă înșelați. Sunt un om care am fost în sistem timp de 6 ani, știu care sunt părțile bune și cele mai puțin bune, știu ce înseamnă să ții ore interactive și ce înseamnă să te duci și doar să vorbești elevilor. Am susținut ore frumoase, care mi-au plăcut și mie și la finalul cărora aveam un sentiment de împlinire. Am avut și ore care necesitau îmbunătățiri – fie că nu avusesem timpul necesar pentru a mă pregăti, fie că nu-mi era drag subiectul, fie că elevii nu erau în dispoziția de a recepta informațiile. Am fost acolo și pot spune cu certitudine că apreciez dăruirea adevăraților dascăli, care există, că văd de departe acei profesori care se află dintr-o întâmplare în sistem, sau care sunt acriți, neinteresați, dezamăgiți. În același timp am văzut și părinți, la ședințe, foarte porniți pe dascăli, punându-i la zid, dar fără ca ei înșiși să dedice timp copiilor lor, fără ca ei înșiși să știe ce învăță și ce face copilul lor la școală, dar care emiteau judecăți din perspectiva unei autorități supreme. Când am ajus să lucrez și la birou, am constatat că aceleași tipuri de oameni există și acolo ca și în sistemul de învățământ: cel care își face bine și corect treaba, fără să-l auzi vorbind, cel care nu face nimic aproape toată ziua, dar știe exact ce nu merge și din ce cauză, șefi implicați, șefi care habar n-au despre ce este vorba în instituția pe care o conduc.
Și-atunci nu-mi permit să ridic piatra, căci am avut și eu momente când am spus despre X sau Y: ”Ce mare brânza a făcut?”, și când viața m-a pus în situația de a ”face acea mare brânză” mi-am dat seama că era chiar ”mare” (în situații de acest gen, îmi apare obsesiv în minte poezia lui Tudor Arghezi – ”Cuiul” 🙂
Prin urmare, în calitatea mea de părinte, am ales să mă poziționez în relația cu sistemul educațional românesc prin a mă implica activ, atât cât ține de mine și competența mea.
Ce facem concret, ca părinți ai școlăriței Daria?
- Nu denigrăm niciodată în fața ei dascălii. Nu aș putea să-i spun să învețe, să îndrăgească școala, cartea, atâta timp cât noi, ca părinți, desființăm sistematic oamenii care îi pun la dispoziție toate aceste lucruri (adu-ți aminte, copiii fac ce văd și nu ce li se spune);
- O ascultăm zilnic. Masa de seară este un moment potrivit în care fiecare dintre noi povestește ce s-a întâmplat peste zi – cu bune și cu rele. Și acolo unde Daria spune că ar fi ceva probleme, că la ora cutare s-a întâmplat un anume lucru, o punem să gândească și să găsească o soluție. Ce-ai fi făcut tu, dacă erai în locul doamnei, sau în locul colegei tale?
- Discutăm despre lecții. La geografie sau istorie, o îndrumăm să se folosească de internet, să vizioneze filmulețe care i-ar arăta, în mod grăitor, noțiunile pe care tocmai le-a învățat în acea zi. Ca exemplu, la ora de română a avut de făcut un afiș publicitar, și pentru a înțelege mai bine ce trebuie să conțină un afiș, i-am indicat un tutorial dedicat acestui document, care i-a limpezit lucrurile.
- Îi arătăm instrumentele de care să se folosească, i le punem la dispoziție, atât cât ne permitem, dar o lăsăm pe ea să le pună în aplicare. Nu există noțiunea de a-i face temele. Temele sunt ale ei și doar ale ei. Îi explicăm constant că se duce la școală tocmai pentru a învăța, prin urmare, dacă nu știe să rezolve cutare sau cutare exercițiu, chiar și după ore de încercări, nu e nicio problemă, se va duce a doua zi la școală și va întreba profesorul care e rezolvarea. Dar, important este să se asigure că epuizat ea toate variantele.
- O lăsăm să încerce, să greșească, să caute, să ne întrebe, în așa fel încât să ajungă la rezultatul dorit prin munca ei, satisfacția fiindu-i pe măsura implicării.
Revenind la discuția de la care am pornit, i-am spus Dariei că ideile ei mi se par bune, că și ea, ca elev poate iniția o dezbatere la o oră, că e important să pună întrebări, fără a-i fi teamă de reacțiile colegilor sau ale profesorilor, că schimbarea pornește și de la ei și că eu am încredere că generația ei va face lucruri frumoase. Se duce cu drag la școală, are ore care îi plac, altele mai puțin, pe unele le adoră, dar cel mai mult mă încântă că trecerea la gimnaziu a fost lină și că are ochii și urechile ciulite la tot ce se întâmplă în jurul ei.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments