Casa noastră, ca de fapt a tuturor celor care au copii, e plină de jucării și jocuri. De fapt, ce zic eu casă?! Boxa, dulapurile, debaralele, sertarele de la paturi, birourile, mesele, nu știu sigur dacă există vreun loc în casă unde să nu existe, fie și o figurină mică de lego, pe o noptieră sau pe o suprață plană, în general.
La un moment dat, îmi propusesem ca în dormitorul nostru, al oamenilor mari, să nu mai fie nicio jucărie. M-am apucat tacticos de curățenie, am luat tot ce era al lor de acolo, le-am așezat frumos prin coșuri de jucării, prin locurile unde ar fi trebuit să stea și am respirat bucuroasă la gândul că-mi voi înșira bijuterii, accesorii la oglinda din cameră, că îmi voi aduce niscaiva parfumuri cu care să îmbrac acel colț, o perie de păr, cam așa cum văzusem eu prin filme, simțindu-mă deja femeie.
Am închis ușa și am continuat ordinea prin celelalte încăperi ale casei. Treaba asta a durat vreo câteva ore. Drept recompensă, îmi spun în gând, mă voi duce să-mi decorez colțișorul. Daaaar, comoda era deja ocupată de vreo 3 mașinuțe, aranjate frumos ce-i drept, câțiva minioni, tabloul indica faptul că artistul se străduise să mă suprindă. A reușit. M-a bușit instantaneu râsul și mi-am reamintit că am doi copii, prin urmare întâi sunt mamă, mai apoi femeie, așa că parfumurile pot sta foarte bine la locul pe care îl au deja.
Doar că treaba asta cu jucăriile și jocurile peste tot, nu-mi dă pace. E clar că mai trebuie reduse dintre ele. Nu știu cum se face, dar întotdeauna mai au nevoie de câte o nouă jucărie, care ”Mamă, e ultimaaa, te roooooog, ia-o! Așa voi avea toată echipa lui Spiderman!”
Cele noi devin foarte repede (cred că în câteva ore) cele vechi și e obligatoriu să luăm altele. Și rafturile de prin casă se umplu, jucăriile zac neatinse, rar mai este câte una resuscitată, dintr-odată prezintă interes cele vechi când vin prietenii pe la ei. Atunci, și doar atunci, îl aud: ”Asta e mașina mea preferată. Îmi pare rău, poți să te joci cu altele, dar cu asta nu!” Mașina preferată?! Cum așa, când ea zăcuse neatinsă acolo vreo câteva săptămâni bune, și imediat ce apare câte un prieten se transformă în ”preferată”.
Am observat de-a lungul anilor că oricâte jucării sau jocuri sunt în casă, acestea nu sunt niciodată suficiente din perspectiva copiilor. Că dacă ar fi după ei, în momentul în care cumperi pâine e musai să iei și o jucărie. Am experimentat și faza în care, pentru o perioadă scurtă de timp, am acceptat să le iau ce își doresc și am constatat că primesc lucrurile, bucuria e de scurtă durată și imediat se instalează nemulțumirea sau gândul la următoarea jucărie. Apărea suprasaturația!
Iată cum văd eu lucrurile și ce reguli am stabilit cu ei:
- Dacă este să aleg între jocuri și jucării, din start aleg prima variantă. De ce? Le pune mintea la contribuție, îi face să gândească, dacă este un joc ce presupune măcar două persoane, e cu atât mai bine, pentru că învață să împartă, să câștige sau să piardă;
- Le iau jocuri potrivite vârstei lor sau puțin peste vârsta pe care o au. Am testat de multe ori asta și în cazul lor a avut rezultate bune, au reușit în timp să facă puzzle-ul, chiar dacă avea mai multe piese decât era indicat pentru anii lor, să înțeleagă jocul. Dacă aș fi simțit o mică umbră de îndoială, îl puneam la loc și l-aș fi încercat mai târziu;
- Când primesc un joc nou stau cu ei și jucăm împreună. Le explic regulile, modul în care se joacă. De multe ori jucăm toți patru, sau dacă e posibil Daria îi citește lui Rareș instrucțiunile, îi explică cum stau lucrurile și se joacă împreună;
- Dacă nu sunt jocuri, facem tot felul de activități: figurine din plastilină, desene, avioane din hârtie. Mai puțin fișe de colorat. Mi-a plăcut dintotdeauna să-i las să deseneze așa cum simt. În felul acesta am aflat și eu de la ei că florile pot fi albastre sau verzi, că soarele poate fi negru și norii portocalii. Mi se par mult mai grăitoare aceste desene, decât șabloanele. Și chiar și atunci când colorează fișe, îi las să le facă după bunul plac, să depășească conturul, care pentru mulți dintre noi reprezintă dogma. Nu e niciun pericol! Au tot timpul din lume să se supună regulilor, doar că perioada copilăriei e cam singura din viața unui om în care creativitatea este la ea acasă;
- La capitolul jucării – aici sunt un pic mai drastică. Îmi pun tot timpul întrebarea la ce îi ajută? Ce pot învăța? Îmi aduc aminte și acum cu amuzament că la un moment dat exagerasem în această privință și Daria avea mai multe jocuri și chestii educative, decât jucării (vezi tu, profa din mine răcnea). M-am potolit și am înțeles că au nevoie și de jucării. Că o păpusă poate prinde viață între două prietene și ele construiesc o adevărată poveste în jurul prințeselor, a unei case de jucărie sau unor ponei. Dar, recunosc, mă gândesc de două ori;
- Sistematic adun jucării din casă și le pun în sacoșe și le dau deoparte. Când unul dintre ei îmi cere ceva nou, scot din sacul cu surprize o jucărie veche care devine nouă. Își aduce aminte cu nostalgie de ea, se bucură să o revadă și în acest fel am încheiat mai repede socotelile și am pus capăt rugăminților de a lua una nouă;
- La anumite intervale de timp, facem ordine împreună printre jucării pentru a da altor copii (verișori, prieteni, copii care nu au). Fazele astea sunt cele mai tari. Ne înarmăm cu saci menajeri pentru a arunca ce nu mai poate fi folosit, cu sacoșe pentru a le pune pe cele pe care le dăruim, și sertare golite pentru a lăsa ce au nevoie. Dintr-odată, nicio jucărie nu poate fi dată altcuiva. Mor după ei când îi aud: ”Mamă, de când mă gândeam la jucăria asta. Unde-o fi fost atâta timp. Nu putem să o dăm, e foarte importantă pentru mine”. Bine. Iau alta, aceeași reacție. Până la urmă convenim că sunt multe și putem dărui și altora care se vor bucura mult să le primească. Cu chiu cu vai se lasă înduplecați și apoi sacoșele de dăruit încep să se mărească și ei să devină din ce în ce mai generoși. Când pot, merg cu ei să le dăruiască, pentru a înțelege astfel ce bucurie au făcut altora. Și ei la rândul lor sunt fericiți când primesc lucrurile, așa fără vreun motiv;
- Când mergem la cumpărături, negociem din start lista. Tendința lor este să strecoare pe această o ”mare nevoie”, gen mașinuță, plastilină, creioane sau orice altceva. Sunt dăți când îmi dau argumente clare pentru nevoile lor, sunt dăți, mai multe, în care împreună cu ei stabilim că nu e momentul să mai cumpărăm și altele;
- Am observat că un banal cartof poate deveni pe negândite o bună jucărie atâta timp cât îi dai glas iar copilul tău face parte din distribuție. Am vazut la ai mei că se pot juca utilizând dopuri, oale, bețe, hârtii și sunt foarte fericiți și nu e neapărată nevoie să cumpărăm cele mai scumpe și în vogă jucării.
De-a lungul anilor am înțeles că acest capitol, al jucăriilor și/sau al jocurilor se aseamănă destul de mult cu ceea ce simțim noi femeile atunci când vine vorba de bijuterii, parfumuri, pantofi, rochii sau altele. Niciodată nu sunt de ajuns, oricât de plin ar fi dulapul! Dar chiar și în cazul nostru, tot trebuie să existe limite, marje între care să putem negocia, dăți în care să închidem ochii.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments