Vreau să dorm cu tine!

Am mai spus-o și o repet, sunt o persoană diurnă și solară! Când se lasă seara și e clar că se întunecă afară, mă închid și eu așa cum fac florile. Pentru că am impresia că noaptea aduce cu sine și umbre urâte.

N-am nicio traumă din trecut, nu mi s-a întâmplat nimic rău, doar că nu-mi place noaptea, atât de mult pe cât îmi place ziua. Și din acest motiv, mi-e drag să am oamenii mei alături, să nu simt că sunt singură.

Cel mai probabil acesta a și fost motivul pentru care în primii ani de viața ai lor, am ales să țin copiii în camera noastră peste noapte. Le-am instalat pătuțul lângă patul nostru, pentru a-i auzi cum respiră, pentru a-i simți când se mișcă, pentru a fi acolo lângă ei imediat ce scot un scâncet, fie el doar de avertisment.

Am știut din capul locului că poate nu e cea mai potrivită, sănătoasă sau bună alegere, dar mi-am asumat-o pe deplin. Asta și datorită faptului că i-am alăptat pe amândoi în primul lor an de viață și mi-a fost mult mai simplu să mă ridic, să-i aduc din pătuț lângă mine, să prestez și apoi să-i pun la locul lor. Mi-am zis atunci, când erau bebeluși, că e singurul moment în care îi pot avea lângă mine și când dorm și că nu vor dormi cu noi până la adânci bătrâneți.

Mi-a dat liniște faptul că erau acolo lângă mine, aproape și orice li s-ar fi întâmplat, eu puteam să îi ajut. Plus că, în afară de toate aceste motive mai mult sau mai puțin raționale, erau diminețile în care mă trezeam cu gânguritul lor, sau când erau puțin mai mari, le zăream capetele ciufulite la marginea pătuțului așteptându-mă să mă ridic și să începem o nouă zi împreună.

După ce au împlinit vârsta de un an, pe rând, s-au transferat din pătuțul lor în patul nostru. Chiar dacă la acea vârstă ei nu vorbeau inteligibil, am simțit mereu că sunt liniștiți că dorm alături de noi. Și pentru că și eu la rându-mi am resimțit mai dintotdeauna nevoia sa am oameni dragi alături peste noapte, i-am înțeles și am decis să fac mutarea în camera lor și în pătuțul lor mai târziu. Cu atât mai mult cu cât noaptea cei mici te caută, așa prin somn, buimaci, temători ca nu cumva să nu te găsească, dar tu ești acolo pentru ei, mereu. Și atunci când îți găsesc mâna, piciorul, orice din tine, îi vezi cum se relaxează instantaneu și își continuă visul. Și în acei ani în care fiecare dintre ei a dormit lângă noi, cu noi, înghesuiți în noi, am avut multe nopți în care doar i-am privit, mult, cu nesaț, întrebându-mă dacă ei chiar sunt ai mei.

Am împins această perioadă de colocație până pe la vârsta de 3 ani a fiecăruia dintre ei, aproape de momentul intrării la grădiniță. Atunci am gândit eu că e timpul ca ei să doarmă în camera lor, să își creeze universul propriu, independent de noi. Mi-am dorit să fie o tranziție lină și cea mai bună soluție la momentul respectiv a fost să îi implic în amenajarea camerei lor, dându-le mână liberă. Așa încât fiecare, la rândul lui, și-a proiectat camera așa cum a crezut de cuviință: de la alegerea culorii pentru varul lavabil, până la întrerupătoare, stele aplicate pe tavan, postere, covor, locul jucăriilor, pereți cu tapet sau stickere mari cu personaje preferate. Antrenându-i în tot acest proces, s-au simțit responsabili de locul în care vor dormi și parcă dintr-odată camera aceea care trebuia să fie doar a lor nu le mai părea atât de neprietenoasă.

Tot atunci am început și ritualul lecturilor de seară, știind că existența acelorași etape în fiecare seară le va da sentimentul de siguranță, de securitate.

Ce-am înțeles eu:

• Așa cum nu există niciun tânăr care poartă scutece, tot așa nu există tineri care să mai doarmă alături de părinții lor, seară de seară; așadar, relaxare, lucrurile se așază cu răbdare și în timp;
• Nu-mi place să le impun nimic, sunt adepta măsurilor de comun acord, așa încât decizia ca ei să doarmă în camera proprie a fost discutată cu cei mici, prezentată ca pe ceva firesc, normal, ca pe o posibilitate să aibă un regat în care ei dețin puterea, controlul, supremația, unde ei sunt cei care decid în tot și toate;
• La întrebarea, firească, ”de ce eu trebuie să dorm singur, iar tu cu tata”, le-am spus pe rând că părinții dorm împreună, doar ei doi, ca să aibă putere să-i vegheze pe copii mai bine, în nopțile în care au febră sau neliniști; n-au fost foarte mulțumiți de răspuns, dar pentru moment l-au înghițit;
• Se întâmplă să mai vină câte o noapte să doarmă cu noi; îi las, știind că au nevoia să ne simtă aproape fizic; acestea sunt excepțiile, nu regula;
• Unii copii au nevoie de mai mult timp pentru această trecere decât alții; a fost situație concretă și în cazul alor mei; așa încât nu am forțat nimic, am lăsat ca fiecare să-și urmeze ritmul propriu, mergând pe ideea de câștig pe termen lung; și chiar dacă mutarea efectivă a durat aproape un an, am preferat acest timp, tocmai pentru a-l ști liniștit peste noapte în camera lui.

La noi lucrurile s-au reglat, oarecum 🙂 Mai sunt nopți în care aud pași mici pe parchet, alergând în grabă spre camera noastră, ca spre un loc salvator, și, îl simt cum se urcă dintr-o mișcare în pat, nu scoate o vorbă și adoarme instantaneu. Mai sunt seri, de regulă cele de vineri, în care vin amândoi să doarmă lângă mine. Vin tiptil, cu frica de a nu fi refuzați și cu bucuria încercării. Se așază de o parte și de alta a mea, sub pretextul că stăm de vorba despre lucrurile de peste zi. Încep să turuie, să râdă, să se ciupească, să mă îmbrățișeze, să mă sufoce arătându-mi dragostea lor. Intru în jocul lor, știind că aceste momente își au locul acum, la această vârstă. Căci acest tip de joc l-am făcut și eu când eram mică și mă prefăceam că am adormit la televizor, doar de dragul ca tatăl meu să mă ducă în brațe până în camera în care dormeam. Și știam, și eu și el, că nu dorm cu adevărat, dar ne prefăceam, și eu și el, că dorm tun. Iar complicitatea aceasta mi-a plăcut dintotdeauna și o practic și eu cu ai mei.

La întrebarea mea: ”Până când vei dormi cu noi Rareș?!” el îmi răspunde invariabil ”Până la douăsutecincizecișicinci de ani” cu un ton serios, apăsat, din care să reiasă clar că nu are niciun dubiu. Și mă amuz în sinea mea, știind că peste câțiva ani îmi va spune să nu mai intru în camera lui ”douăsutecincizecișicinci de ani”, îl îmbrățișez, îi spun că poate să doarmă în acea seară cu noi, dar de a doua zi va fi timpul să revină în camera lui.

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments