”Toată povestea începe atunci când un băiețel se hotărăște sa meargă pe afară noaptea singur. Avea 12 ani, deci nu s-ar fi putut spune că era suficient de mare ca să facă acest lucru, dar totuși a făcut-o. A ieșit și a început sa se plimbe, fluierând pentru a-și ascunde frica.
Dar a vazut o lumină. Pentru el, era luminița de la capătul tunelului. S-a dus înspre ea, deși știa că nu e bine și că ar putea fi orice și oricine acolo. Totuși simțea un magnetism ciudat față de acea luminiță plăpândă. Când a ajuns lângă lumină a văzut că era un mic punct plutitor, care părea magic. Nu mai credea demult în magie sau magicieni, dar totuși curiozitatea l-a mânat sa atingă lumina. Ea a devenit orbitoare și din ea a ieșit ceea ce parea o zână. Băiatul și-a zis că era rodul imaginației lui, o fantasmă, un efect al luminii puternice de dinainte probabil. Însă a renunțat la aceasta idee când această făptură care apăruse inexplicabil acolo îl atinse cu o piele ca de puf. Copilul s-a uitat la ea și și-a zis să renunțe la orice idee si să o întrebe:
Cine ești și ce vrei de la mine? Ești reală? Cum te cheamă?
Ea îi răspunse cu blândețe :
Sunt o zână, nu vreau decât să mă urmezi, sunt reală, deși, între noi fie vorba, cam nimeni nu crede și mă cheamă Miriam, încântată de cunoștință.
Băiatul era de-a dreptul bulversat și ca să-și mai revină, încerca să-i distingă trăsăturile acestei zâne. Era înaltă, suplă, cu părul șaten precum castanele, cu ochi verzi precum coaja ce le învelește si buze roșii precum focul ce le coace. După ce își mai reveni, băiatul o urmă parcă sub o vrajă, până ce ajunseră într-o grădină minunată, cu sute de trandafiri înmiresmați, unii abia îmbobociți, alții deja ofiliți. El întrebă:
Pentru ce sunt aceste flori minunate? De ce m-ai adus aici?
Acestea sunt flori ale sufletului. Fiecare reprezintă un suflet, bun sau rău. Te-am adus aici pentru că știu ca ai nevoie să vezi cum alții suferă sau au suferit, pentru a te ajuta să treci prin aceasta perioadă atât de grea pentru tine. Miroase fiecare floare și spune-mi ce vezi!
Băiatul era confuz.
Miroase și spune-mi ce vezi?!
Însă, după câte văzuse în acea seară, deja nimic nu îl mai mira. Se aplecă așadar spre cea mai apropiată floare, un boboc de un alb imaculat și trase aer adânc în piept. Exact în momentul acela începu să vada viața unui om care acum era bătrân și cât de fericit era acesta. El întrebă:
De ce acesta este un boboc si nu o floare ofilită?
Of, copile, florile sufletului nu țin cont de vârstă, ci de fapte. Cred că ai văzut si tu, viața acestui om a fost fără de pată, și la fel este și floarea lui. El e de asemenea tânăr la suflet, inocent precum un bebeluș, iar bobocul reflectă asta. Acum du-te, explorează grădina și spune ce ai aflat!
Băiatul trecu la următoarea floare, una de un roșu palid, o mirosi și văzu viața unei infirmiere care trata oameni și vedea mult sânge, dar care îi ajuta să se vindece pe aceștia, de unde palida culoare roșie a florii. Mai mirosi multe flori, și văzu oameni nobili, care ajutau alți oameni , și oameni care trăiau necinstit, furau, mințeau sau chiar omorau. Văzu oameni bogați, dar si oameni săraci, care trăiau de pe o zi pe alta și care aveau greutăți inimaginabile, ceea ce îl făcu pe copil să înțeleagă ca nu e singur și ca totul se va rezolva într-o zi.
Văzu zorii și se duse la zână, spunându-i că îi mulțumește că a venit exact la momentul potrivit pentru el. Ea îi zise însă că mai are ceva să-i arate. El a urmat-o și a văzut o floare albă, pe care a mirosit-o. Era floarea vieții lui. A văzut un bebeluș abandonat , cineva care l-a găsit, cum crescuse în murdărie și cum se ducea la școală cu haine rupte si ponosite. Însă, în afară de trecut, el văzu și viitorul. Se văzu studiind din greu, muncind, fiind creativ și ajungând bogat. Se văzu primind cecuri mari și iubindu-și viața. Începu să plângă. Oare chiar era posibil așa ceva? Spuse asta cu voce tare si zâna îi răspunse:
Da, se poate. Datorită voinței tale vei reuși să excelezi, Angel.
El tresări. Nu mai auzise pe nimeni să îi spună așa la casa de copii. Toată lumea îi spunea „ăla” sau „tu, prichindel”, dar nimeni nu-i mai spusese vreodată Angel. Se simțea ca un rege, dar întrebă:
De ce mi-ai zis așa? Nimeni nu a mai făcut-o.
Așa te chema înainte ca părinții tăi să piară. Ai fost ca un înger pentru ei.
El începu să plângă din nou, gândindu-se cum ar fi fost să aibă părinți care să-l îngrijească. Își șterse lacrimile însă, îi mulțumi zânei pentru tot ce a făcut pentru el și plecă.
Plecă să-și îndeplinească destinul.”
Această povestioară îi aparține Dariei-Elena ILIE, 12 ani, elevă în clasa a VI-a și copilul meu cel mare.
Am publicat-o și aici pentru a afla o altă perspectivă asupra lucrurilor prin prisma sufletului unui copil.
Sursa foto: www.pixabay.com
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
2 comentarii