Luna ianuarie a acestui an a fost ușor atipică pentru mine, dar cel mai probabil specifică acestui nou an, care cu siguranță are planurile lui pentru fiecare dintre noi. Când aveam senzația că pornesc motoarele și demarez în trombă proiectele, venea câte o pauză cauzată de ninsori, de vreme rece, de stat acasă cu copiii. Și după cum e lesne de anticipat, am jonglat între două stări: cea de vacanță prelungită și cea de revenire la treabă. S-au înmulțit zilele petrecute cu toții acasă, serile lungi cu jocuri diverse, discuții, contraziceri, filme. Și tot acest mini-haos, creat de factori externi dar și de cei interni, ne-a schimbat programul obișnuit.
Deși îmi propusesem să fiu fermă și copiii să doarmă doar în camera lor, nu știu cum se făcea că în aproape fiecare seară mă trezeam cu ei strecurați lângă mine în pat. Unul pe o parte, altul pe cealaltă. Ușor, cu respirațiile gâtuite și bucuroși că se află în Ținutul Minunilor, în Patria unde curge doar lapte și miere (căci ce altceva o semnifica pentru ei dormitorul nostru decât asta?!) stau ghemuiți lângă mine, ascultă și sorb fiecare cuvințel, indiferent că e bun sau e o prostioară, sunt fericiți, îi simt că n-ar mai pleca de acolo.
Oare de ce avem noi atâtea camere în casa asta dacă voi veniți mereu aici la noi? încep eu discuția în speranța că se vor simți, vor pleca amândoi de mână în camera lor, așa cum văd eu în filme când copiii sunt perfect conștienți de cum stau lucrurile.
Păi nu știu, se repede Rareș să dea un răspuns. Tu ai vrut asta! Eu nu.
Rareș, noi ne-am gândit să fie mai multe camere ca să puteți avea locușorul vostru, să dormiți în camera voastră unde noi să venim din când în când, să citim o poveste, voi să ne primiți așa ca bune gazde ce sunteți, mă străduiesc eu să pictez un tablou minunat, doar-doar ar fi tentat să încerce.
În tot acest interval, Daria stă lipită lângă mine, respiră și savurează fiecare moment. Cel mai probabil se gândește că înțelept este să nu iasă în bătaia puștii, în felul acesta mai câștigă ceva clipe prețioase.
Uite, știți ce?! Eu mă gândesc să transformăm dormitorul nostru într-un pat uriaș, adaug eu.
Se face liniște. Îi simt. Sunt ochi și urechi, deja filmul rulează în fața ochilor lor.
Eu continui: Voi scoate afară din cameră toată mobila, mă gândesc să comand un pat gigant cât toată suprafața și să dormim toți patru aici. Și voi înlocui și ușa și voi cere o ușă culisantă, așa ca să nu pierdem niciun centimetru din cameră. Și cât timp le descriu tabloul acesta în mintea mea de adult mă aștept să aud răspunsuri negative, refuzuri rapide, proteste că nu are rost să modificăm o cameră atât de tare.
Da, mamă! Foarte bună ideea ta! își exprimă Daria imediat entuziasmul.
Daria, stai! Păi ce? Vrei să dormi și tu aici? Tu ești mai mare! i-o retează mezinul cotropitor.
Nu, Rareș. Dormim toți patru. Ar fi super să fie avem un pat gigant. În felul ăsta vom dormi confortabil și toți în același loc.
Îmi înghit continuarea și opresc exercițiul de imaginație. Mai sporovăim puțin și se lasă liniștea. Mă ridic și mai dormim o noapte în camera lor și ei în camera noastră. Și mă gândesc cum toate metodele de creștere a copilului pe care le cunosc se risipesc rapid, cum toate cărțile pe care le-am citit și asupra cărora am reflectat nu-și găsesc aplicație în cazul nostru și-mi spun că încă o noapte n-o fi foc.
Și în prima seara când revin pe făgaș și mă străduiesc să fac lucrurile așa ca la carte și îi citesc povestea lui Rareș, apoi stau lângă el întinsă în camera lor, așteptând să adoarmă, îl aud:
Mamă, când dai comandă de patul ăla gigant?
Rareș, dar aveți paturi bune și aici la voi în cameră. Poate nu e cazul să ne grăbim, încerc eu să aplanez situația.
Mamă eu nu vreau să fim despărțiți! Eu voi dormi cu voi mereu!
Și când vei avea barbă albă până la genunchi? întreb eu, într-o încercare nereușită de a face o glumă.
Da, și atunci! Și dacă mă trezesc la noapte și nu te găsesc, voi veni la tine! Mi-e bine cu voi!
Și-atunci se spulberă tot în capul meu. Și încep să vâjâie toate gândurile: dar oare e bine să încurajez treaba asta? Cât să prelungesc dormitul ăsta cu noi? De ce oare se teme? Ce-ar trebui să fac altfel? Dacă are ceva și eu nu știu? și tot soiul de întrebări dintr-astea stupide și totuși atât de firești pentru un părinte.
Și în vuietul ăsta nebun al hoardelor de gânduri, privindu-i chipul nevinovat, țâșnește încrederea că lucrurile se vor aranja. În timp. Și înțeleg încă o dată că unii copii au nevoie de mai multă vreme pentru a-și lua zborul, că simt constant nevoia de afecțiune, suport, om drag alături. E clar că nu mă dau în vânt după ideea ca ei să doarmă împreună cu noi, dar nici nu sunt adepta de a-i forța să doarmă singuri.
Am înțeles că trebuie să încetez să-mi mai pun întrebări și să fac cum îmi spune inima, că ea nu dă greș. Că nu e nicio tragedie că astăzi doarme în camera lui și mâine vine lângă noi. Că există un timp pentru toate. Că nu e nici răzgâiat, nici alintat, că nu are nicio problemă, ci doar are o nevoie mare de dragoste. Că dorința lui puternică de a fi acum alături de noi este sinceră și eu nu trebuie să o decodez în nicio altă cheie, că nu trebuie să mă las copleșită de gândul că la vârsta lui ar trebui deja să doarmă singur, că nu există altă normă pe care eu să o respect decât cea a iubirii și afecțiunii pentru copiii mei.
Mă ridic de lângă el și aud în minte vorbele unei doctorițe care în dorința ei de a-mi ridica moralul mi-a spus la un moment dat:
”Învață să fii mamă pentru fiecare dintre ei!”
Despre experiențe similare am mai scris aici.
Sursa foto: www.pexels.com
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments