Oameni mari care au fost mici

Am o sensibilitate aparte față de oameni. Nu pot trăi în afara semenilor mei, îmi place să fiu înconjurată de oameni, să-i privesc, să-i analizez, să-i ajut, să-i ascult, să le alin durerile. Nu este neapărat o calitate. Această trăsătură a mea mi-a adus de-a lungul anilor destule suferințe, doar că în timp am învățat să le transform în lecții de viață. În timp! Timp în care n-am înțeles foarte multe lucruri, care mi-au adus durere. Cei care m-au pus în situații de învățare au fost persoane, întâlnite în diverse contexte, situații, cu un caracter total incompatibil cu al meu.

M-am intersectat, la serviciu, în viața personală, cu oameni care mint, aceia care nu sunt capabili să își asume lucrurile, dar care, pentru a câștiga câte ceva – timp, o colaborare, un serviciu, atenția șefului – mint. M-am întrebat de fiecare dată ce câștigă din minciună – pe termen scurt destule – pe termen lung, distanțarea tuturor celor care le-ar fi putut fi aproape și aducerea în viața lor a unor persoane fix la fel. Știu din experiența mea că poți minți de frică, de teama de a nu descoperi celălalt lucruri despre tine care nu îți fac plăcere, dar eu nu mă refer aici la minciunele, ci la distorsionarea adevărului, în așa fel încât persoana care face asta să se simtă bine în fața ei. Oamenii aceștia se comportă ca și cum realitatea este fix cea pe care ei o creează prin minciună și când te întâlnesc se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Mă mir necontenit cum pot oamenii mari să fac asemenea lucruri. Să te sune, să îți spună diverse gogoși, mai mari sau mai mici, despre care și el știe, și tu știi că sunt neadevărate. Închid telefonul cu o silă și milă maxime… Și îi dau la o parte din viața mea. Îmi dau seama de fiecare dată că omul acesta mare a fost un om mic, mințit și mincinos.

Am mai întâlnit persoane cărora niciodată nu le convine nimic, dar nimic din ce se întâmplă în jur. Își duc existența într-o acreală și nemulțumire continue. Când sun o astfel de persoană și o întreb ce face, după ce închid telefonul îmi blestem zilele. Nimic din ce i se întâmplă nu e bun, toată lumea îi vrea răul, conversația este o lamentare nesfârșită, care mă stoarce de toate puterile mentale și fizice. O tânguire. Și culmea, ce-am observat este că asemenea persoane chiar nu au motive să se plângă. Din punctul meu de vedere au tot ce le trebuie, le lipsește doar ochiul îndreptat spre bine. Și de aceștia fug cât pot! Am avut o vreme când mi-era milă și credeam că îi pot ajuta în vreun fel ascultându-i, oferindu-le argumente pentru care să se bucure de tot ce au în jur, dar era munca în zadar. Nu pot și nu mai vreau să stau lângă asemenea oameni. Și iar mă gândesc, uneori chiar știu, că ei sunt oamenii mari care când au fost mici au auzit constant din partea celor apropiați că nimic nu merge cum trebuie în țara asta, că nu e niciun motiv de bucurie în jur.

Mai sunt persoane care fac rău, fără să se gândească o secundă la cei din jur. Pur și simplu, doar pentru a-și atinge interesele personale. Răi, răutăcioși, frustrați. Care nu îți dau nimic, deși prin natura relației pe care o ai cu ei trebuie să facă asta, te lasă să te duci cu gâtul înainte, să ți-l rupi eventual, care nu ridică niciun deget pentru cei din jur. Împietriți, goi pe dinăuntru, inerți, ce îi animă este doar ceea ce le poate oferi lor un câștig. Când dau peste oameni dintr-ăștia fug cât mă țin picioarele. Nici nu mă obosesc să stau la discuții. Iar dacă îi întâlnesc în context de serviciu, apoi sunt fooooarte atentă. Oamenii aceștia mari când au fost mici s-au ridicat într-un mediu veninos, iar apoi au mers pe ideea ”decât să-mi fie mie rău, mai bine să-i fie lui!”.

Am mai întâlnit și genul de persoană care se promovează foarte bine, care arată celor din jur doar partea frumoasă a mărului, când esența lor e putredă. Aceștia intră în categoria celor ”periculoși” căci te pot duce de nas multă vreme, fără ca tu să îți imaginezi o secundă că nimic din ceea ce vând nu are consistență. Dar și când realizezi…

Am întâlnit și oameni frumoși. Adevărați, asumați, sinceri și onești, responsabili, buni ca pâinea abia scoasă din cuptor. Știu câțiva și sigur sunt mult mai mulți, doar că nu-i cunosc. Pe aceștia i-am oprit lângă mine. Și mă fac să mă simt bine și eu însămi. I-am avut alături în cele mai grele momente, dar și în cele bune. Sunt genul de oameni care te privesc direct în ochi și îți spun fix cum stau lucrurile – fără ocolișuri, fără minciuni. Sunt oameni pe care te poți baza la orice oră. Și oamenii aceștia mari frumoși nu au crescut întodeauna în cele mai potrivite medii, dar au învățat să deosebească binele de rău și să aleagă binele ca principiu de viață. Sunt oameni care seara se pot uita la ei-înșiși în oglindă, cu seninătate. De cele mai multe ori, au fost oameni mici iubiți, doriți, acceptați.

Și în tot acest periplu printre oameni gândesc de fiecare dată același lucru: oamenii mari din jurul oamenilor mici își lasă amprenta asupra lor pe vecie. Devin baza pe care omul mic își pune piciorușele pentru a se ridica, pentru a sta drept, pentru a alerga și mai târziu pentru a-și lua zborul. Doar că nu întotdeauna baza aceasta este solidă, și din această cauză oamenii mici nu se pot ridica întotdeauna drepți, se ridică strâmbi, amputați sufletește, plini de durere după atâtea căzături și intră în lumea oamenilor mari unde aleg fie să se comporte așa cum s-au comportat ceilalți cu ei (asta de cele mai multe ori), fie să se comporte taman pe dos devenind oameni buni și frumoși. Și gândul acesta mă sperie, căci conștientizez dintr-odată responsabilitatea enormă pe care o am ca părinte. Și se activează toate butoanele și acționez. Și de fiecare dată când fac ceva, îmi pun întrebarea: ”Ce învață copilul meu din asta?” Da, nu e o treabă simplă, dar cred cu tărie că e absolut necesară. Căci răspunsurile care vin la această întrebare mă fac un om mai bun de fiecare dată, îmi ghidează mai atent fiecare acțiune a mea, mă responsabilizează. Căci nu sunt om perfect, nici nu mi-aș dori, dar știu sigur că vreau să fiu un om bun pentru ca cei doi oameni mici ai mei să fie buni la rândul lor. Știu că bunătatea este o calitate, care nu costă nimic, dar care împărțită în jur crește tot bunătate.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments