Liniștea casei tale e baza fericirii!

Seară, pe o băncuță dintr-un balcon de bloc gri, comunist, suntem 3 prietene foarte bune de 17 ani. Stăm pe niște băncuțe improvizate din taburete peste care este petrecută o bucată de lemn acoperită de o pătură. Vorbim!

Despre ce?!

Despre viață, căci aceasta este subiectul favorit al oricărui adolescent. La 17 ani simți că poți înfrunta viața, că o poți strânge de gât și o poți izbi de pământ dacă nu te ascultă! O privești direct în ochi și te măsori cu ea! În forță, în inteligență, în sentimente și mai ales în emoții!

E momentul în care simți că poți pleca de acasă și te poți descurca oriunde în lumea asta mare, doar pentru că EȘTI și POȚI! Că dintr-o singură mișcare îți poți aduna o bocceluță de haine și fugi în lume cu iubitul doar pentru că acesta ți-a spus că te iubește și e tot ce contează atunci! Cu acest TE IUBESC poți cuceri lumea, poți ridica mai multe case, poți face banii să se închine la picioarele tale, poți să înfrunți orice șef care nu e de acord cu tine, poți schimba job-uri, poți face TOT și ORICE!

Minunat sentiment, puternic, amețitor!

Dintr-astea discutam cu prietenele mele, muuulte ore în șir! Despre cărți, despre oameni și apoi iar despre VIAȚĂ!

Și aș fi stat la ele mereu și mereu, fără să simt nevoia de a mânca, de a ieși, de a mă schimba de haine, de a face orice altceva care ne-ar fi reținut din conversațiile noastre. Și m-am întrebat de mii de ori de atunci, de ce mă duceam la acest loc de întâlnire, de ce simțeam necontenit nevoia de a fi cu ele, în ciuda tuturor mustrărilor pe care le primeam de la mama mea, care nu înțelegea ce tot aveam noi de vorbit.

Răspunsul e simplu: MI-ERA BINE!

Era un loc unde eram ascultată, eram eu-însămi, acceptată, fără critici, fără comparații inutile, fără a exista intenția de a fi ambiționată prin raportare la cineva sau ceva. Eram doar noi 3, de aceeași vârstă, cu aceleași preocupări, cu deschiderea de a ne fi aproape una alteia fără nicio explicație suplimentară, fără să ne intereseze ce note avem, care sunt rezultatele școlare,  ce reușite la examene sau facultăți am bifat.

Prietenia noastră a continuat peste timp, doar că în acești ani de când sunt părinte și Daria îmi cere să se ducă la o prietenă de-a ei să stea de vorbă ca fetele, inima îmi tresare! Pe de o parte mă bucur că socializează, că simte nevoia să stea de vorbă cu cei de vârsta ei, că e un lucru atât de firesc și de normal, și pe de altă parte (o parte din adâncurile minții și inimii mele, adolescenta de odinioară) mă întreb dacă e ceva ce îi lipsește acasă, dacă nu cumva fuge în altă parte doar pentru a găsi ceea ce are nevoie!

Știu, e o tâmpenie, dar totuși atât de omenească, atât de părintească!

Am urmărit cu înfrigurare ca să mă asigur că totul e bine cu ea! Și în timp m-am liniștit!

Cum?!

Prin faptul că gesturile mici, zilnice, făcute de ea mi-au arătat că se simte bine acasă.

Telefonul pe care îl primesc imediat după ce iese de la ore doar ca să știe dacă mă găsește acasă, dacă e cineva dintre noi care o așteaptă, turuitul evenimentelor de peste zi, dorința de a ajunge mai repede la masă pentru a ne povesti ce a mai aflat la școală, ce s-a mai întâmplat peste zi, ce a citit, ce gând o frământă, toate acestea mi-au dovedit că fabulez, că gândesc prea mult și nu neapărat bine.

Că ea vine acasă ca ”la apa cea bună și stătătoare” vorba lui Nechifor Lipan din binecunoscutul roman sadovenian ”Baltagul”. Iar sentimentul acesta mă doboară și totodată mă ridică la ceruri!

Ce e mai reconfortant pe lumea aceasta decât să știi că ACASĂ e locul unde vrei să fii mereu?! Că ai tăi copii vin repede-repede să se adape aici cu BINE, LINIȘTE, ÎNȚELEGERE, IUBIRE!

Zi de zi, prin lucruri mici, precum o vorbă bună, un așezat pe scaun și ascultat sufletul lor frământat de întrebări, dezamăgiri, entuziasm, o plăcintă caldă într-o zi rece de iarnă, o îmbrățișare și un umăr pe care să cadă lacrimile lor, fie ele amare, fie ele dulci, am construit pentru ei și pentru noi locul unde ne este drag să stăm și iar să stăm, să fim și să nu mai simțim nevoia de altceva. O fi bine, n-o fi bine, nici nu știu!

Ce știu este că de fapt golul pe care eu îl simțeam în adolescența mea l-am umplut acum! Cred că în primul rând pentru mine, apoi pentru ei! Căci nimic din ceea ce facem în rest nu poate căpăta formă când sufletul și inima nu sunt bine, când acasă nu e locul potrivit să fii tu-însuți!

Le spun mereu că cea mai mare fericire a mea va fi ca ei să-și găsească locul oriunde își doresc ei în lumea asta largă și să mă sune și să vină la noi, atunci când simt și pot!

Pentru că vor găsi ACASĂ (oriunde ar fi aceasta) BINE și CALD, că vor avea mereu brațe larg deschise pentru ei!

După mine, liniștea casei, înțelegerea dintre cei doi părinți, climatul bun și primitor sunt la baza fericirii copiilor noștri! La o ridicare spre un ADULT bun, împăcat cu sine!

Și de câte ori mi se reconfirmă acest lucru văd în fața ochilor paragraful celebru din nuvela lui Ioan Slavici ”Moara cu noroc”:

”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit.”

Cu ochii minții privesc și acum adolescentele din balconul gri și mi-s dragi în continuare! Doar că acum le înțeleg mai bine durerile și vorbele acelea spuse cu atâta patimă și care, în realitate, erau destinate altor persoane, doar că destinatarii nu știau cum să le primească.

Am făcut pace! Și cu mine, și cu adolescenta care am fost odinioară și cu destinatarii la care nu au ajuns niciodată aceste gânduri.

Și asta se datorează doar faptului că sunt părinte și înțeleg mult mai bine toate acestea și nu mai vreau răspunsuri, nici nu mai vreau să judec pe nimeni ci doar să fac ce pot eu pentru a dărui copiilor mei un CĂMIN!

 

Sursa foto: www.pixabay.com

 

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments