Educație cu explicație

După-amiază. În drum spre casă, mă abat cu Rareș la un supermarket pentru a lua câte ceva de-ale gurii. Intrăm în magazin, iau repejor produsele, mai strecoară și el ceva ”prostioare” și ne îndreptăm spre casă. Ne așezăm tacticos marfa. El începe să privească pe bandă, să mă întrebe ce a luat doamna din față, să facă inventarul produselor doamnei din spatele nostru, să se mai ridice pe vârfuri pentru a mai așeza un un ambalaj, să pună mâna pe o sacoșă, să își dea fesul jos că îl jenează, într-un cuvânt în plină mișcare, căci, pentru cei dintre voi care nu știu încă, Rareș este un copil de acțiune. O vedeam cu colțul ochiului pe doamna din spatele nostru, cum pufăia a nemulțumire. Ce-i drept avea doar un bidon de bere achiziționat și îmi puteam imagina cu ușurință iritarea iscată de faptul că are doar un singur produs de scanat, că stă în spatele unui copil agitat (adică Rareș) și că rândul nu avansează. Și cum niciodată socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, observ cum cele câteva persoane din fața mea se mută la alte case de marcat, întrucât la casa unde făceam coada, tocmai se stricase sistemul. Mi-am luat lucrurile și pe Rareș, și pornim să ne așezăm la altă casă, doar că pe drum copilul observă un calendar cu ciocolățele, menit să numere zilele lunii Decembrie până vine Moș Crăciun. Îl ia fericit și îl pune în coș. Ne așezăm la rând, în spatele nostru cu fix aceeași doamnă de la coadă anterioară. Până să ne vină rândul îi spun lui Rareș că ar fi fost frumos să-i luăm și Dariei un calendar. Mă aprobă și întrucât mai aveam doar o persoană până să îmi scaneze produsele, fug repejor să mai iau un calendar, fără să observ că nu are aceeași imagine ca a lui Rareș. Ajung triumfătoare la casă, așez calendarul și după ce mi-l scanează aud urletul de viking a lui Rareș:

– De ceeee? De ce nu ai luat cu aceeași imagine ca a mea?

O, nu, nu cred că începe o scenă, îmi spun în gând, ușor stresată de doamnele de la coadă, care așteptau cu interes să vadă cum evoluează lucrurile. Dau să-i explic că e fix același calendar, doar că imaginea e alta, dar și ei sunt diferiți și e mai frumos să aibă două imagini, timp în care simțeam arzându-mi în ceafă privirea doamnei cu bidonul de bere. Explicația nu a fost suficient de convingătoare, căci lui Rareș i-au țâșnit instantaneu două râuri de lacrimi cristaline, care au înmuiat-o definitiv pe casieriță:

– Dar nu mai sunt calendare cum și-a ales el?!  aud casierița, întrebându-mă. Duceți-vă doamnă să-i luați la fel! Și eu am copii și știu ce înseamnă. M-a înmuiat tonul ei, și mă întorc să iau un calendar identic, enervată fiind de istericalele copilului, pe care le-aș fi ignorat, dacă eram în alt context, și tracasată de toate privirile chiorâșe ale cucoanelor de la rând, dar mai ales de comentariile făcute în tonalitate joasă ale doamnei cu bidonul de bere. În nici 2 secunde revin cu calendarul, scanează, plătesc și bucuroasă că scena se apropie de final, îl aud pe Rareș, ca un adevărat domn Goe: Bleguțo! Nu puteai să iei de la început la fel?!

Nervi întinși la maxim, lumea curioasă să vadă dacă îi dau palma ”binemeritată” copilului răzgâiat, fix ca într-un meci de tenis în care muți privire de la un jucător la altul, urmârind cu atenție unde cade mingea. În sfârșit copilul oferise doamnelor de la rând dovada supremă a lipsei de educație. Le-am auzit vociferând, fără să înțeleg bine cuvintele, dar intuind cu ușurință că se dezbătea de zor lipsa de educație a plodului, lipsa de autoritate a mamei, neștiința mea în a oferi cu adevărat lecții pentru cel mic, și ce le-o mai fi venit la gură. Mi-am adunat ultimele forțe și mi-am stăpânit reacțiile, nedând satisfacție nimănui, dar mai ales păstrându-mi principiile, potrivit cărora toate lucrurile le discutăm în particular. Mă îndrept spre ieșire, ajung în parcare. Îl duc în spatele unei mașini, cobor la nivelul ochilor lui și îi spun pe un ton ferm, dar calm:

– Chiar sunt supărată! Nu meritam circul ăsta! Am învățat în timp că mesajele transmise copilului trebuie să fie scurte și la obiect și să conțină esența, cam așa cum sunt cele transmise soțului.

Și îl iau de mână ca să ajungem spre casă. Traversăm în tăcere parcarea, propunându-mi să îl ignor, dar fără a fi supărată pe el. Când ajungem la primul semafor îl aud spunând cu obidă:

– Mamă, nu sunt needucat!

Wooow, stai, nu înțeleg nimic! Ce vrea să spună copilul?! E prea profund pentru mine. Dar el continuă, parcă simțind nedumerirea mea:

– Cum ar fi trebuit să spun? Mamă, ia te rog două calendare la fel ca să nu mă cert cu Daria?!

Abia acum mi-a picat fisa, cu tot cu centrală, de fapt am avut senzația că cineva îmi dăduse un baros în cap. Copilul nu înțelesese mare lucru, el știa exact ce vroia, și-a transmis mesajul în stilul lui, unde era problema?! Iar eu, părintele lui, stresată de context, de oameni, n-am fost capabilă să-i spun ce m-a deranjat și cum ar fi fost bine să-mi transmită mesajul pentru a înțelege și eu. Eram prea focusată să ies cât mai repede din magazin, preocupată pe mine și pe nevoile mele, uitând că eu am datoria sa-i deschid ochii. Dar el avea dreptate. M-am aplecat din nou la nivelul ochilor lui și i-am spus că nu sunt supărată pe el, doar că nu suport să țipe, urle, dea din picioare atunci când vrea să-mi transmită ceva și că ar fi mai ușor pentru amândoi să spună ce vrea, ce gândește pe un ton normal ca să pot înțelege.

Cum transmit mesajul?

  • Scurt și la obiect – copilul nu poate fi atent la mine mai mult de câteva minute;
  • Apleacă-te la nivelul ochilor lui. În acest fel va înțelege că mesajul vine de la un partener și nu de la o autoritate.
  • Folosește cuvinte pe care să le înțeleagă, cu sensul lor de bază, fără să lași loc interpretărilor;
  • Pe un ton ferm, calm și clar;
  • Lasă-l să acționeze și vezi dacă a înțeles ce i-ai spus. În cazul în care se repetă treaba, repetă-i și tu mesajul. Repetiția e mama învățăturii!
  • Gândește-te că cei mici sunt în etapa de învățare. Multe dintre lucrurile care ție ți se par firești, banale chiar, pentru ei sunt noutăți;
  • Nu te raporta doar la tine! Da, știu, ești și tu stresat, obosit, supărat, dar cel mic chiar nu știe nimic din toate astea și nici nu e cazul să te răzbuni pe el;
  • Nu te supăra! Cei mici nu fac niciodată cu intenție aceste lucruri. Ei sunt sinceri, doar interpretarea noastră este diferită de intenția lor. Încă nu se pot controla, își fac cunoscute gândurile direct;
  • Procesul de comunicare este dificil și între adulți, darămite între un copil și un adult. Fiecare își transmite mesajul prin prisma propriei experiențe de viață, prin urmare… Răbdare!

Dacă aveți și alte idei, mi-ar fi drag să le aud/citesc și vă mulțumesc în avans!

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments