Te iubesc!

Copil fiind n-am auzit prea des să mi se spună Te iubesc! Am crescut într-un mediu în care exprimarea sentimentelor de dragoste unii față de ceilalți trebuia mai degrabă să se subînțeleagă decât să se realizeze efectiv. Am primit iubire, fără doar și poate, doar că nu exista cultura de a fi rostite aceste sentimente. Era mai degrabă un fel de rușine, de lucruri tabu, pe care era suficient să înțelegi că există, ce nevoie mai era să fie și rostite. Părinții depuneau toate eforturile să avem ce mânca, să avem cu ce ne îmbrăca, iar noi trebuia să înțelegem din toate astea că suntem iubiți. Și sigur eram!

Mai târziu, când am crescut, mi-a fost și mie greu să exprim ceea ce simțeam față de prieteni. Modelul de acasă era prea puternic.

Cum să spun eu prima Te iubesc?! Dacă el nu mă iubește și va râde de mine? Să spună el primul și apoi mă mai gândesc.

…sunt câteva dintre gândurile care mă dominau în adolescență când îmi plăcea de cineva. Cum să-mi arăt eu sentimentele?! Ele trebuiau subînțelese. Și dacă tipul nu se prindea, era problema lui, nu a mea.

Când au apărut copiii în viața mea, atunci mi s-au luminat mintea și sufletul. Și dintr-odată m-am lăsat condusă doar de ceea ce simțeam eu pentru ei și mai puțin de lucrurile văzute, simțite și auzite în jur.

Nu-l alinta prea mult, va fi un răsfățat!”, ”Copiii sunt parșivi de la primele ore după ce îi naști. Îți vor cere atenție necontenită!”, ”Trebuie să știe cine este stăpânul în casă. Dacă vei fi prea blândă, te vor călca în picioare. Vor face din tine numai ce vor ei.

Și am pus STOP! Și mi-am zis că în privința copiilor mei, voi face așa cum simt și cred eu de cuviință, eu și tatăl lor, mai puțin cei din jur, asumându-mi tot ce înseamnă această alegere, cu bune și cu rele.

Ce-am făcut și ce fac zi de zi:

• Cred în ei, în ceea ce fac, în ceea ce gândesc, în visurile lor și le spun necontenit că doar ei sunt cei care își pot croi drumul în viață! Le dau încredere! ”Încearcă, sunt sigură că vei reuși!”, ”Dacă nu îți iese acum, reiei mâine, sau când ești mai puțin obosit. Garantat va merge treaba”, ”Asta îți dorești să faci? Ești sigur? În regulă. Hai să dăm o șansă”, sunt câteva exemple din vorbele pe care le spun și care sunt magice. Îmi amintesc cu drag o secvență cu Daria de pe vremea când avea 2 ani și se străduia să stingă lumina de la întrerupător. Eu stăteam pe canapea și urmăream să văd ce face. Și-a târât un scăunel mai aproape și se căznea să urce. A urcat, a căzut, a încercat din nou, iar a căzut, a început să plângă și să-mi ceară ajutorul. Fără să mă ridic, i-am spus: ”Daria, poți! Urcă-te pe scăunel și vei putea stinge lumina!” și a reușit. A fost tare fericită, iar eu am înțeles valoarea unei vorbe bune;
• Le spun ce simt pentru ei, zi de zi. Le spun că îi iubesc, că îmi sunt dragi, că sunt frumoși, că sunt deștepți. Îi strâng în brațe, îi alint, îi ascult. Nu cred deloc în zicala: ”Copiii trebuie alintați doar când dorm”. Mi se pare o aberație care dă naștere unor oameni reci, distanți. Ceea ce simțim unii pentru alții trebuie împărtășit. Și când e de bine și când e de rău. Cea mai recentă declarație de dragoste pe care am primit-o de la Rareș a sunat cam așa: ”Mamă, îmi placi atât de mult, încât îmi vine să te mănânc! Te iubesc mai mult decât infinitul, mai mult decât cerul, mai mult decât norii, mai mult decât lupul cel rău, mai mult decât Goldie și ursuleț”. (pentru cei dintre voi care nu știu, sunt personajele unui desen animat). Am și zile când n-am chef de nimic și le spun fix așa: ”Astăzi nu mă simt bine. Prefer să mă retrag în cameră și să-mi revin. Nu are nicio legătură cu voi. Pur și simplu e o fază”. Dar le spun cu subiect și predicat, în așa fel încât ei să înțeleagă că nu are nicio legătură cu ei doi, ci doar cu mine.
• Îi tratez cu respect și le vorbesc ca unor buni prieteni, cărora le spun neîncetat că se pot baza pe mine oricând, mai ales atunci când le este greu. Nu plec niciodată de la ideea că au făcut o boacănă intenționat, nu-i văd ca pe niște dușmani. Copiii nu se nasc răi! Cred cu tărie că tocmai atunci când dau de greu, trebuie să fiu alături de ei. Se vor găsi destui care să arunce cu piatra, nu vreau să mă număr tocmai eu printre aceștia!
• Nu îi vorbesc de rău niciodată! Din contră. Dacă este cazul să vorbesc despre ei, o fac cu toată dragostea ce le-o port și cu tot umorul și amuzamentul despre lucrurile ce pot fi îmbunătățite. Am auzit părinți nemulțumiți tot timpul de copiii lor, care de câte ori au prilejul să vorbească pufăie și comentează, încât ai impresia că persoana despre care vorbesc este cel mai mare dușman al lor. Nu e nimeni perfect! Nu există jaloane clare după care să îți măsori copilul!

Cred mult în vorba din popor ”Ce semeni, aceea culegi!” Sunt multe exemplele în care copiilor cărora li s-au arătat dragoste și încredere în ei-înșiși s-au dezvoltat armonios.

Cel mai recent exemplu este cel al unui video care circulă pe rețelele de socializare și care arată cazul unui profesor ce a ales ca în fiecare dimineață, timp de o lună, să adreseze cuvinte frumoase, de admirație și de susținere fiecărui elev în parte. Rezultatul a fost ca un boomerang. Pe lângă faptul că elevii s-au simțit valorizați, ei i-au întors profesorului toată aprecierea și admirația lor, spunându-i că ”e cel mai tare profesor!”

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments