Un dormitor de apartament de bloc. Nici prea mic, dar suficient de mare cât să încapă două paturi supraetajate și oameni ce se iubesc. Seara, după o zi de grădiniță, școală, birou. Când apele încep ușor-ușor să intre în matcă, agitația să se domolească. Eu, în camera copiilor, în pijamale și demachiată. Ei doi. Unul mic și blond în patul de jos, sub pilota. Ea, mai mare, de o frumusețe statuară, în patul de sus, cu părul despletit pe pernă, meditând.
Ce poveste citim, Rareș?
”Pisicile Aristocrate”, mamă.
A câta mia oară citim această poveste?! întreb eu râzând.
El, hizilindu-se de sub pilotă, îmi răspunde fericit:
A treisuteșaizeciștreia.
Mă culcușesc lângă el, în patul de jos care e mai mare atât cât să încapă și un părinte lângă copil în nopți lungi de veghe.
Așaaaa, și încep să citesc din aventurile Ducesei, ale lui O Malley și ale celor trei pisoiași adorabili. Intru cu totul în poveste, folosesc tonalități diferite și trăiesc fiecare replică a personajelor.
Mamă, tu ești Ducesa, concluzionează Rareș. Tata este O Malley, Daria este Marie și eu sunt Toulouse, pisoiașul care are blana ca focul.
Daaaa Rareș, sunt total de acord. Și mie îmi place să fiu Ducesa, adaug eu flatată de asemănare.
Daria, dar tu ce faci?
Ascult povestea mamă.
Dar nu o știi? întreb eu gândindu-mă că ea citește altceva.
O știu mamă, dar de fiecare dată îmi place să aud cum citești. Cred ca ar trebui să înregistrezi câteva povești. S-ar bucura și alți copii de ce ne bucurăm noi.
Cine știe?! adaug eu și apoi plusez. E timpul să dormim. E târziu, am citit povestea, gata, e nevoie și de odihnă.
Mă dau jos din pat, sting lumina și las o lampa de veghe aprinsă. Mă întind în pat lângă cel mic șiiiii… se pornesc:
Știi, mamă, unii profesori te fac să adori obiectul lor, alții te fac să îl urăști, o aud pe Daria debutând conversația.
Da, gata, eram sigură, îmi spun în gând. Copiii nu au chef să adoarmă și acum urmează perioada întrebărilor, a curiozităților.
Da, Daria, știu. Și eu iubeam anumite discipline datorită profesorilor pe care îi adoram.
Dar, mamă, eu când fac 6 ani?! se aude o voce mică de lângă mine.
Stai, Rareș, nu am terminat de spus ce aveam, o aud pe vecina noastră de deasupra, indignată că frate-său a profitat de scurta pauză și a intervenit.
Păi, faci 6 ani în iarnă, încerc eu să restaurez o ordine în discuție, răspunzându-i și lui.
Mamă, dar ai văzut confruntarea dintre Hillary și Trump? A fost penibil, mamă. Eu nu cred că există oameni care să îl voteze pe individul ăsta, încearcă Daria să se impună cu un nou subiect.
N-am văzut confruntarea, dar am urmărit intervenția lui Michelle Obama și mi-a plăcut, îi răspund eu surprinsă să aud preocupările unei fetițe de clasa a VI-a.
Mamă, și câte zile mai sunt până la iarnă? continuă Rareș gândul lui, ca un radio rămas pe aceeași frecvență deși în cameră se aud notele unei alte melodii de pe telefonul mobil.
Mai sunt vreo 60 de zile, zic eu cu aproximație.
Adică cât? Lunea viitoare?
Și conversația continuă vreo 10 minute, timp în care fac un schimb constant între subiectele propuse de fiecare dintre ei, aplanez încercările lor de a-și impune subiectul în fața celuilalt, fix ca în confruntările televizate pentru președinție, străduindu-mă să fiu un bun moderator, imparțial și mai ales să nu mă bușească râsul de la aceste treceri bruște între tematici, de la lucruri serioase, la altele la fel de serioase și amuzante.
Gata, eu adorm. Ia să vedem cine adoarme primul? încerc eu să deturnez discuțiile.
Mamă, să știi că te iubesc mult, foarte mult! o aud pe Daria de sus.
Dariaaaaa, aud un urlet de viking de lângă mine, eu o iubesc pe mama cel mai mult pe lumea asta, mai mult decât tine și decât tata! contracarează Rareș într-o încercare de a se impune pe teren.
Rareș, nu-i corect să faci comparații! Amândoi o iubim pe mama. Mamă, mă bucur mult că pot vorbi orice cu tine, continuă Daria
Și eu vă iubesc enorm pe amândoi, le răspund.
Mamă, eu te iubesc ca un pui de urs Koala! Aș sta ghemuit lângă tine toată viața! adaugă Rareș lipit de spinarea mea.
S-a făcut tăcere. Mi-au curs ușor câteva lacrimi și inima toată mi s-a cutremurat. A fost o declarație atââââât de frumoasă și de sinceră, care a cuprins toată dragostea și încrederea lor în mine. I-am îmbrățișat, i-am pupat, s-au liniștit și apoi le-am auzit respirațiile care prevesteau că au adormit.
De multe ori după seri dintr-acestea, care sunt firești la noi, rămân în camera lor și îi privesc. Trag aer în piept atât cât să-mi ajungă până în fundul inimii și simt că mi se umple tot sufletul, ca un rezervor, de bine, de cald, de frumos, de iubire, de sinceritate, de înțelegere, de acceptare. Și n-aș mai pleca de lângă ei niciodată și n-aș mai ieși deloc din camera lor atât de frumoasă.
Și mă gândesc că de fapt eu nu m-am făcut mare niciodată. E doar așa, o părere, că eu sunt mamă. De fapt, sunt și eu un copil alături de ei și trăiesc bucățile mele de copilărie netrăite. Și cred că ei mă iubesc atât și pentru partea aceasta de copil din mine care crește odată cu ei.
Și apoi iar îi privesc și îmi amintesc exact cum i-am adus pe lume pe fiecare dintre ei și-mi zic că ei chiar sunt ai mei. Mă ridic ca un om beat de fericire și îi las să doarmă în liniște. Mă așez ușor lângă omul meu drag. El mă îmbrățișează și mă întreabă, pe jumătate adormit:
Dar de ce-a durat atâta să-i adormi?!
Lasă, îți povestesc mâine dimineață. Hai să dormim.
Și se așterne liniștea. Patru inimi bat îmbrățișate în același ritm, într-un apartament de bloc, nici prea mic, dar suficient de mare pentru oameni ce se iubesc.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
2 comentarii