E noapte în casă. Se doarme. Sau ar trebui. Eu te zăresc din patul în care stau alături de cele două surori, cum vii tiptil să ne verifici, să te asiguri că suntem bine, că dormim liniștiți și că visăm. Apoi, treci ușor în camera băieților să-i vezi și pe ei, să-i adulmeci, să le auzi respirațiile. Mică fiind, nu înțelegeam mare lucru din plimbările tale nocturne, simțeam doar că e cald și bine și că este cineva care mă veghează.
Îmi amintesc cu drag plecările noastre la țară în Dacia veche cu numere pare, în care ne înghesuiam cu toții în spate și cântam până la destinație. Și îmi plăcea maxim când coboram din mașină, iar tu ne țineai ușa deschisă și ne spuneai:
Hai, coborâți cu atenție, că poate reușim să nu se facă seară până închid eu ușa!
Chicotind, împingându-ne, țipând, coboram așa ca un mic trib și porneam în aventură, iar tu zâmbeai. Adoram serile de iarnă, când veniți de la săniuș, ne schimbai de haine pe fiecare în parte, ne băgai sub plapumă și ne încălzeai picioarele înghețate. Apoi, urmau Minunatele Aventuri ale lui Vulpișor, un erou născocit de tine pentru noi.
Nu înțelegeam de ce sistematic existau oameni care te întrebau dacă ești în vreo sectă pentru că ai atâția copii. Știu sigur că îmi plăcea răspunsul tău care era mereu același:
Sunt un om care iubește copiii!
Au fost de toate, și bune și rele. Și zâmbete, bucurii, momente de mândrie și lacrimi multe, supărări, certuri, perioade în care unii dintre noi nu își vorbeau celorlați. Dar tu te-ai străduit să ne ții aproape, uniți, mângâindu-ne cu o vorbă bună și cu speranța că se vor așeza lucrurile în timp. Și unele s-au așezat, altele încă se zbat și acum.
Și te-am judecat, de multe ori cu vehemență, fără să știu că te doare. Și m-am supărat și te-am acuzat că ai fi putut face cutare și cutare lucru altfel, mai bine. Și am spus de multe ori că aș fi vrut o cameră doar a mea, fără să o împart cu nicio soră sau vreun frate. Și tu ai tăcut și ascultat, știind din experiența anilor că toate vor trece, că e nevoie de timp să le înțeleg.
Iar acum, nu doar că le înțeleg, ci știu că nu a fost ușor, că a însemnat multă dăruire și iubire. Că ți-ai făcut griji nu pentru un copil, nici pentru doi, așa cum îmi fac eu acum ca mamă, nici pentru trei ci pentru șase. Și ai oferit ce-ai avut mai bun, cum ai știut mai bine, învățând cu fiecare dintre noi să fii părinte. Că ne-ai dat șansa nouă să ne adunăm în gașcă mare și copiii noștri să aibă mulți verișori. Că avem și putem suna oricând pe unul dintre noi atunci când inima ne doare tare și ne vărsăm oful, fără a exista nici cea mai mică temere că celălalt ne-ar putea pune la zid.
Dar mai presus de orice ne-ai arătat ce înseamnă să dăruiești!
Dragă părinte cu mai mult de 2 copii ți-ai ales o misiune pe cât de frumoasă, pe atât de grea, dar având posibilitatea de a construi cu sufletul tău alte suflete.
E noapte acum la mine acasă. Mă plimb și eu, părinte de doi copii, în camera lor, privindu-i, ascultându-le respirația, iubindu-i cu ochii. Și cred că știu ce simțeai tu atunci când făceai asta cu noi: teamă, bucurie, emoție, griji, gânduri, iubire, planuri. Dar mai ales SPERANȚĂ. Că lumea va fi un pic mai bună prin copii tăi!
Semnat,
Al cincilea copil din cei șase
Am scris acest articol ca urmare a participării mele la frumosul eveniment #parentingpesteasteptari, de la #ScoalaFlanco, susținut de Ioana.
Sursa foto: https://pixabay.com/
Dacă găsiți interesante gândurile mele, vă aștept cu drag să reveniți aici 🙂
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
3 comentarii