Sunt convinsă că știi la fel de bine ca și mine cât de mult contează o încurajare, o vorbă bună atunci când facem câte ceva în domeniul în care lucrăm sau în domeniile care ne pasionează.
Când afli ceva nou și toate conexiunile neuronale încep să se activeze, să clipocească, să se sudeze cu informații mai vechi și împreună să construiască adevărate drumuri naționale și europene în creierul nostru și apoi să te duci și să-i spui toate astea bunului tău prieten, iar el să te întrebe și mai multe, să te încurajeze, să te susțină, să îți confirme că e cu adevărat tare ce-ai aflat, făcut, descoperit. Un sentiment de bucurie, de fericire te inundă din vârful capului până în unghia degetului mic de la piciorul stâng și simți dintr-odată cum pieptul se umflă și cum toate circuitele din capul tău funcționează la capacitate maximă, precum un motor de supermașină turat pe căi perfect asflate. Și parcă sângele curge mai repede în vine, ideile încep să apară tot mai multe și mai bune și ai un chef nebun să înveți, să descoperi, să afli, să îți faci treaba.
Și oricum faci toate astea fie pentru că îți place,fie pentru că îți trebuie, dar vorba aceea bună, spusă la momentul potrivit, încurajarea aceea, venită fix când se cerea cel mai mult, ți-au suflat în pupă și simți că poți merge până în pânzele albe.
Fix așa se întâmplă și cu ai noștri copii. Mă frâmântă de ceva ani încoace treaba asta.
Cum mențin interesul copiilor mei pentru cunoaștere, pentru pasiuni? Cum fac să nu moară în ei dorința de a afla cât mai multe, dragostea pentru informație, pentru nou, pentru ceea ce se întâmplă în jur?
Și din curiozitatea aceasta, care sunt convinsă că există în aproape fiecare părinte, am făcut tot felul de experimente.
Am avut perioade când am manifestat un interes crescut față de tot ceea ce făceau ei. În cazul Dariei pentru canto. Am ascultat-o când cânta, făceam schimb de melodii și de informații despre trupe, soliști, concerte, stiluri de muzică. Asculta cu plăcere ce îi propuneam eu, apoi ea îmi făcea cunoscute interprete ale generației ei, ascultam și eu muzica și schimbam păreri. Făceam liniște când ciupea corzile chitarei și nimic din jurul meu nu mă perturba cât ea cânta. Am simulat „Vocea României” și ”Românii au talent” unde noi eram jurații, iar ea era concurenta. În toată această perioadă cât timp am fost cu ea, am încurajat-o, i-am împărtășit pasiunea, am fost interesată de-adevăratelea, rezultatele ei au fost foarte bune: înregistrări, premii la concursuri, festivaluri, melodii noi învățate, repetate, cântate celor dornici să o asculte. A înflorit, pur și simplu.
Apoi, mi-am propus să mă dau câțiva pași înapoi și să nu mai intervin ci doar să privesc cum evoluează lucrurile. Am constat în câteva luni că s-a așternut praful pe chitară. Și nu pentru că ea nu ar fi pasionată de muzică, ci pentru că simțind neimplicarea mea, a căutat alte zone de interes. Sigur, îți vei spune în gând că nu e pasiune, că face canto doar pentru a mă mulțumi pe mine. Nici vorbă de așa ceva! Pur și simplu dispăruse încurajarea, iar interesul ei nu mai era la fel de crescut.
Mi-am zis că ar trebui să încerc experimentul și pe Rareș. Că nu e concludent ceea ce s-a întâmplat la Daria. El a prins drag de fotbal, din vara acestui an, de când cu Euro 2016. I-am luat minge de fotbal, am aflat și de Ronaldo și de Messi (pe care el îi adoră), am văzut semifinala și finala campionatului. Am țipat și eu de bucurie la goluri, chiar dacă nu știam bine cine cu cine joacă, dar când se bucura el, eram și eu acolo cu tot sufletul. Așadar, din această toamnă a început cursurile de fotbal. Sunt cu el prezentă la antrenament. Mă bucur când dă gol, zici că sunt pe stadion. Rezultatul?! Progrese considerabile de la o întâlnire la alta. Stau acolo lângă el, pe toată durata ședinței și îl văd cum se uită triumfător la mine când îi reușește câte o pasă.
Acum e la etapa de încurajare, în care totul se leagă și e la capacitate maximă: pasiune, plăcere, muncă. Se cunoaște bucuria cu care participă la fiecare antrenament.
Acum vreo două săptămâni, în documentările mele de părinte, am aflat despre Sugata MITRA, cercetător în educație, profesor cunoscut în domeniu pentru metoda ”Hole-in-the-wall” care a demonstrat prin cercetări făcute cu copii din diverse zone sărace ale Indiei importanța încurajării în procesul cunoașterii și al învățării. A introdus, în cercetarea sa, metoda Bunicii, apelând la persoane care doar încurajau copii în etapa de învățare prin exprimări de tipul: ”Wow, cum ai făcut asta?”, ”Ce-i la următoarea pagină?”, ”Când eram de vârsta ta, habar n-aveam cum să fac asta”. În urma acestor susțineri constante, copiii, din cadrul studiului, realizau un progres considerabil în învățare. Te invit să urmărești intervenția sa din cadrul conferinței TED. Ascultând punctul său de vedere, mi s-au confirmat încă o dată valoarea și efectul încurajării.
Ce-am înțeles eu:
- Interesele și pasiunile copiilor se dublează și pot avea rezultate uimitoare atâta vreme cât există cineva apropiat care să îi susțină, să îi încurajeze. E foarte importantă dorința interioară, și când aceasta este susținută prin interes real din partea celor dragi, progresul este vizibil.
- Că e important ca părinții sau persoanele alături de care cresc cei mici să prezinte constant interes pentru ceea ce fac ei. Să le punem întrebări, să ne acordăm 5 minute la masa de seară în care să aflăm ce-au făcut, ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, să-i ascultăm fără a-i judeca, ci doar să îi ascultăm, să le spunem o vorbă bună.
- Că nu tot ceea ce credem noi ca părinți că poate să fie de viitor reprezintă și interesul copiilor noștri. Și că mai ales în aceste situații în care opiniile noastre sunt diferite de cele ale copiilor noștri, susținerea și încurajarea trebuie să existe în continuare. Le putem expune varianta noastră, dar fără a fi intruzivi. Știu, nu e simplu!
- Că e un adevărat câștig să-i provocăm cu tot felul de întrebări, care să le deschidă calea spre cercetare, descoperire, reflecție. Nu trebuie să ne răspundă imediat. Le putem da o temă de gândire și la final de săptămână să ne expunem punctul de vedere.
Adesea mi s-a spus că în familia noastră lucrurile sunt simple, că deh, am fost profesori, e normal să știm ce să facem cu ai noștri copii. Poate avem avantajul că am fost și suntem conectați la informații privind educația, dar adevărul este că orice părinte își poate propune să fie interesat de ceea ce își dorește copilul său, să îl încurajeze, oferindu-i astfel mediul potrivit să crească frumos, să înflorească (și cunosc destui părinți care o fac). Dovada este chiar Metoda Bunicii descrisă mai sus și aplicată de cercetători din educație!
O încurajare la timpul potrivit face minuni!
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments