Ca părinte auzi frecvent afirmația ”Copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Nu am rezonat întotdeauna cu aceste vorbe, nu neapărat că nu ar conține o doză de adevăr, cât mai degrabă din perspectiva faptului că problemele le resimți la fel de puternic, indiferent de vârsta pe care o are copilul tău. Ți se taie respirația și atunci când cel mic își prinde degetele la ușă, sau cade din pat, sau răcește și face febră vreo două nopți, și ești la fel de panicat și atunci când cel mic devine mai mare și suferă pentru nedreptăți în relațiile cu colegii, cu prietenii, cu persoanele dragi sau cu persoanele iubite.
Cum reacționez în asemenea situații? Cum pot fi alături copilului meu? Ce fac, ce îi spun, cum îi câștig încrederea în așa fel încât să aibă certitudinea că sunt prezent pentru el ori de câte ori are nevoie?
Când sunt situații de boală, de lovituri, de înecat cu vreo bucățică de mâncare, de opărit cu ceai și multe altele de acest gen care îți provoacă fiori pe șira spinării, e foarte clar că trebuie reacționat imediat, liniștit copilul, mers cu el la medic și urmat instrucțiunile clare pentru rezolvarea problemei. Normal că suferința există de ambele părți (și la cel mic și la părinte), dar tu trebuie să tragi aer în piept și să îi arăți copilului tău că situația se va rezolva, că ești acolo lângă el tocmai pentru ca finalul fericit să se apropie. Astfel, începe să se construiască încrederea. Copilul tău știe că poate veni către tine urlând cât îl țin plămânii și că va găsi acolo brațele deschise pe care le caută cu disperare. Știe că mama sau tata există precum salvatorii de la 112 și că nu poate fi chiar atât de rău.
Dar ce faci când copilul tău se confruntă cu probleme de suflet care îl acaparează?
Vine și ziua când se întoarce de la o întâlnire cu prietenii și parcă nu mai are mersul atât de voios precum obișnuia, vine și momentul când după orele de școală nu mai are chef de nimic, îl vezi nervos, agitat sau trist, dornic să se izoleze cât mai repede pentru a-și linge rănile. Nu e o treabă tocmai ușoară pentru noi părinții, mai ales atunci când îți dorești să fii aproape de copilul tău, când vrei ca el să simtă că în tine găsește oricând un aliat și poate să-și deschidă sufletul, dacă asta simte să facă.
Ca să se întâmple toate astea e nevoie de ceva lucruri trecute împreună, în care cel mic să capete siguranța că tu îl asculți cu atenție, că înțelegi că problema lui e cea mai gravă din Univers și că pământul nu se mai poate roti până nu găsește rezolvarea.
Da, știu, tu ai atâtea lucruri importante de făcut, da, știu, ai venit după o zi de muncă cumplită, în care șeful ți-a dat atâtea lucruri de făcut, acasă nimic nu e în ordine, frigiderul e gol, stomacul tău la fel și ăsta mic tocmai acum și-a găsit să aibă probleme de suflet?!
Dar, nimic nu vine programat. Și atunci, lași poșeta de pe umăr și sacoșele jos, amâni mailul ăla urgent pentru mai târziu și te așezi lângă el să îl asculți. Te uiți în ochii lui și taci, îl lași să își golească sufletul, îi dai un sfat bun dacă poți să o faci, îl ajuți să găsească el soluția, îi arăți unde a greșit (de multe ori problemele sunt provocate chiar de el), îi explici că lumea reală are de toate – și bune și rele – și că trebuie să învețe să-i facă față. Îi spui că fiecare situație care ni se întâmplă este o lecție. Încearcă să nu faci glume chiar dacă îți vine, evită să îi spui că sunt niște copilării, că există lucruri mai grave, nu îi citi mesajele de pe Facebook, chiar dacă ai tendința, nu îi deschide jurnalul chiar și atunci când te mănâncă degetele, și dacă o comiți nu-i arată că ai făcut-o, pentru că în acest mod sigur riști să nu mai vină la tine. Respectă-l și mai ales tratează-l ca pe un prieten!
Ce câștigi tu? Ce câștigă el?
ÎNCREDERE RECIPROCĂ. E mare lucru. Copilul tău găsește în tine și un partener de dialog. Se poate bucura de faptul că poate veni la tine oricând cu orice tip de problemă și nu este respins, ba din contră, chiar are cine să îl înțeleagă.
Tu ai parte de momente minunate în care îți descoperi/redescoperi copilul și îți dai seama că nu e chiar atât de mic și naiv pe cât îl crezi. Ți se creează contextul potrivit să conștientizezi că lumea celor mici este identică cu a noastră, că și acolo există invidie, gelozie, răutate, colegialitate, fair-play, prietenie adevărată și ai ocazia să îți dai seama că tu la rândul tău ai fost în situația copilului tău sau în situația colegilor lui. Dar mai presus de orice îi câștigi încrederea.
Ce-am înțeles eu din acești aproape 10 ani de ”mămiceală”?! Legătura cu ai noștri copii începe din prima zi a venirii lor pe lume, chiar și în cazul ÎNCREDERII sau mai ales. Până acum mi-a ieșit, știu toate frământările lor, nu știu ce va fi peste ceva ani, dar vă voi ține la curent 🙂
La voi cum e?
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
1 comentariu