Un oraș din Moldova ce are aeroport și o fabrică de avioane. Ora 14.30 într-o zi de lucru, acum aproape 30 de ani. Pe lungimea a 2 km oameni muulți, care înnegresc asfaltul precum furnicile dintr-un mușuroi. Vin de la fabrică spre casă, din schimbul I. Strada e plină nu doar pe trotuare, căci în acele timpuri mașinile erau puține și circulau în schimburi: într-o zi mașinile cu număr par, în altă zi mașinile cu număr impar. Muncitorii nu par deranjați de acest mers împreună spre casă, căci se cunosc toți cu toți. Sunt fie vecini, fie colegi de muncă, fie rude, căci aproape 80% din oraș lucra la Uzina Română de Avioane (U.R.A.). Întoarcerea spre casă e o bucurie pentru ei, căci e prilej în care pot vorbi liber.
Îl zăresc de departe. Se distinge rapid de ceilalți oameni, căci poartă cămașă albă și cravată (cravată la care nu renunța nici când ducea gunoiul). Este semn că face parte din personalul ce lucrează la birou, că se încadrează în categoria intelectualilor, puțini la acea vreme, respectați și mai ales dublați de cunoștințe din domeniu, căci acum aproape 30 de ani cei care finalizau studii superioare erau câțiva.
Mă îndrept bucuroasă spre el și îl salut.
Bună tăticule!, îmi spune blând. Hai să mergem amândoi spre casă!
Ei, și aici era partea care mă fascina întotdeauna, de aceea măcar o dată la două zile fugeam înaintea lui să îl însoțesc spre casă. Drumul dura mai mult decât dacă l-am fi parcurs în mod firesc, căci tatăl meu, consilier juridic la Fabrica de Avioane era oprit la fiecare doi pași, fie de către un muncitor ce avea o problema în fabrică, fie de către un vecin care avea un copil ce nu prea învăța, fie de către o rudă din fabrică ce dorea să îl salute și să-i mulțumească pentru tot ajutorul dat.
Partea aceasta îmi plăcea la nebunie. Îl urmăream cu atenție, îl ascultam cu nesaț, căci era fascinant pentru mine să văd că pentru fiecare dintre oamenii cu care se întâlnea, tatăl meu avea o vorbă bună. Că nu era intelectualul scorțos pus în situația de a vorbi cu cineva inferior lui, ci era Omul care înțelegea durerea, necazul, bucuria Omului din fața lui.
La acea vreme nu se cunoștea noțiunea de Empatie, dar tatăl meu o folosea din plin, căci așa îi era firea. Plecase de jos, traversase momente grele în viața lui de copil și de adolescent, momente ce nu l-au acrit, nu l-au înrăit, ci l-au determinat să fie deschis, să ajute cât poate pe cei din jurul lui, poate cu dorința ascunsă și nespusă decât lui însuși ca cei care îi solicitau ajutorul să nu treacă prin ce a trecut el.
Tată, dar nu obosești să vorbești cu fiecare om? îl întrebam nedumerită, într-un scurt răgaz în care rămâneam amândoi.
Milușca (căci așa mă alinta) nu poate să mă obosească să vorbesc cu oamenii, căci îmi face plăcere! Au nevoie să fie ascultați și dacă pot face un bine vreau să-l fac! Să ții minte asta! Fă un bine, dacă poți! Dacă nu, măcar nu face rău!
M-au urmărit mult vorbele lui, le-am purtat și le duc cu mine și acum peste tot. Și știu că de la el am moștenit această latură, aceea de a vorbi cu oamenii, de a-i asculta, de a mă strădui cum pot să-i ajut, să fac un bine, și dacă nu pot, măcar să nu fac rău. Și la fel ca și el, nu mă obosește nimic din toate astea, ci face parte din ființa mea.
După atâția ani, am realizat că am făcut ce-am văzut că face el. Exact așa cum se întâmplă și cu copiii mei, care fac exact ce văd la noi, care preiau de la mine și de la tatăl lor, gesturi, vorbe, atitudini, concepții, viziuni. Că suntem primele lor modele, primii oameni pe care îi văd în fața ochilor lor. Că la început se ridică și se dezvoltă prin imitație, apoi capătă contur personalitatea fiecăruia. Că e important, vital, să ne gândim dacă ceea ce facem noi ca părinți poate fi de ajutor copiilor noștri.
Și mă trece acest gând zilnic uitându-mă la ai mei și recunoscând în ei bucăți din noi, unele care îmi plac, altele care mă enervează, căci sunt fix acelea care mă supără și la mine. Și știu că la acest moment din viața lor ei preiau fix ceea ce facem noi și nu ceea ce le spunem. Că dacă ceea ce le spunem nu este în concordanță cu ceea ce facem, e în zadar!
Căci așa cum spune și Brene Brown în cartea ei ”Curajul de a fi vulnerabil”, în capitolul ”Parenting-ul element al vieții trăite din plin”
”Întrebarea-cheie nu este: ”Îți educi copiii după cea mai bună dintre metode?”, cât, mai degrabă: ”Ești adultul care ți-ai dori să fie copiii tăi, când vor fi mari?”
O bună întrebare, căci în ce mă privește a fost o nouă ocazie pentru propria-mi evaluare. Nu de puține ori, rezultatele introspecției au fost dureroase, dar atât de necesare, căci privindu-mă sincer în suflet am înțeles că nu-mi plac anumite lucruri, că aș vrea să fac altfel în anumite situații, și crescându-i am crescut și eu odată cu ei. Am scos din mine părți întunecate în așa fel încât acestea să nu reflecteze în ei doi, m-am străduit să le alung din mine, cu dorința ca ei să crească luminoși, fericiți. Este o muncă de mină, constantă, cu alunecări de teren, dar care scoate la lumină părți mai bune din mine, pe care ei le absorb și le proiectează în exterior.
Am prilejul zi de zi să fiu adultul, care îmi doresc să fie și ei peste ani! Și îmi ofer această ocazie cu fericire, cu deschidere, cu puterea de a recunoaște unde am călcat strâmb, cu sinceritatea de a vorbi cu ei despre asta.
Făcându-mi o radiografie am găsit în mine bucăți din tatăl meu, din bunicul meu, din mama mea, din toți adulții apropiați de-a lungul copilăriei și adolescenței mele și am înțeles că asta vor găsi și copiii mei peste ani.
Îmi doresc ca bucata pe care o vor prelua de la mine să fie una bună, senină, fericită, luminoasă!
Sursa foto: www.pixabay.com
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
2 comentarii