Am ajuns la școală. Nu, nu eu, ci Daria, fetița mea. Și da, am scris la plural tocmai pentru că am intrat în această nouă aventură și eu alături de ea. Îți poți imagina cu ușurință zbuciumul de dinaintea începerii școlii – unde să o înscriu?
Care e cea mai potrivită școală pentru ea? Cum ar trebui să fie dascălul ei? Va fi cel mai potrivit ca să prindă drag de școală?
Am depășit acest moment, am înscris-o la o școală din cartier, care zice-se ar fi cea mai bună, și ne-am înrolat și noi printre ceilalți bobocei și părinți în prima zi de școală. Cu toate emoțiile la pachet, cu Daria de-o mână, plină de curiozitate și cu Rareș în celălalt braț, de câteva luni, că de, nu putea rămâne singur acasă… sau putea, dar nu m-am riscat eu 🙂
Toate bune și frumoase, dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre ceea ce am simțit eu legat de acest moment și mai ales ce m-am gândit să-i transmit Dariei mai departe. M-am concentrat pe ideea să facem împreună un plan de atac, căci așa gândeam eu că ar înțelept să fac. Adicătelea, cam cum ar fi bine pentru ea să decurgă o zi din viața ei de școlar, din multe celelalte câte au să se scurgă. Cam ce-ar trebui să facă când vine de la școală, ce sunt temele și ce e de făcut cu ele, cam cum ar trebui împărțite ceasurile unei după-amieze în așa fel încât să aibă timp de toate – lecții înțelese, teme făcute, ore de ieșit afară la joacă sau de joacă cu prietenii, fratele.
Spun sincer că aceasta mi s-a părut cea mai înspăimântătoare perioadă a mea de mamă de școlar și că de cum iau startul depinde întreaga ei viață. Nu știu cum, dintr-odată parcă mă apucaseră toate spaimele, fricile, parcă dintr-odată începusem să gândesc că temele sunt cele mai importante din viața mea și a ei, că totul trebuie să decurgă strună, că nu are cum, nu e voie, ca pe caietul ei să apară pete, ștersături, ezitări, că trebuie să fie cea mai bună pentru că, vorba aceea, nu este ea copil de foști profesori, cum ar putea fi altfel, decât cea mai bună?! Și uite așa eram toată un arc încordat, setată doar pe teme, lecții, școală, pe succes, la care se mai adăuga și organizarea programului de așa manieră încât sarcinile de la școală să fie făcute exact atunci când cel mic doarme și… Uitam, însă, ceva esențial – nu EU eram școlarul, nu eu aveam teme, nu eu trebuia să am grijă de caiete, ștersături, pete, nu e obligatoriu să fie cea mai bună din clasă… Pfiu, mi-a luat cam două săptămâni din începutul de clasa întâi să conștientizez toate acestea, timp în care copilul meu drag nu se apuca de teme până nu eram eu lângă ea, când venea timpul să ne așezăm la birou era și ea la fel de încordată ca și mine, deși este un copil capabil (cel puțin așa zic eu ;), deci era clar că trebuia să luăm taurul de coarne, de fapt EU…
Așadar, mi-am suflecat mânecile și am purces la treabă – am stabilit de comun acord un program, care sună cam așa: ajunge acasă, mănâncă, se odihnește așa cum consideră de cuviință (întinzându-se pe canapea, uitându-se la televizor, ascultând muzică), se apucă de teme – SINGURĂ – în camera ei, la birou, fără să o deranjeze nimeni în acest interval (de cele mai multe ori făcutul temelor coincide cu somnul frățiorului, așadar e liniște), citește cu atenție cerințele, rezolvă ceea ce știe să rezolve, își dă silința după măsura puterilor ei, după care program de voie – ieșit afară, mers la antrenament la dans, întâlniri cu prietenii, jucat cu fratele. Am uitat să vă spun ca Daria știa să citească înainte de a intra la școală și astfel, putea să rezolve singură temele, în caz contrar aș fi stat lângă ea. După ce termină toate sarcinile de la școală, verificăm împreună rezolvarea, în așa fel încât acolo unde e cazul să buchisim împreună, să găsim împreună rezolvarea corectă a cazului.
Tot procesul ăsta s-a dovedit câștigător în cazul nostru. Dintr-odată toate fantomele care ne bântuiau pe amândouă dispăruseră, temele și făcutul ghiozdanului parcă nu mai erau pietre de moară, școlărița mea prinsese curaj și încredere în ea, pentru că știa bine că nu este certată acasă, că din greșeală se învață și mai ales că Școala este Jobul ei și nu al meu. Iar mie mi se ridicase ceața de pe creier – nu e musai să aibă FB pe linie, nu e un capăt de lume dacă apare și un minus înainte de calificativ, nu se moare dintr-o pată pe caiet, fericirea mea și a copilului meu nu este legată de statutul de Cea mai bună din clasă. E mult mai important, mai sănătos, mai bine pentru toată familia să existe o atmosferă caldă, de încredere, de înțelegere, de sinceritate, de discuție, de NOI ÎNȘINE cu bune și cu rele.
Cam așa au stat lucrurile la noi când a venit momentul școlii. La tine?
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
1 comentariu