Îmi place de mor muzica! Ascult tot timpul melodii din topuri, de la radio, de pe canalele TV de profil, sunt la curent cu noutățile, și asta de când mă știu. Ascult muzică atunci când fac curățenie, când fac mâncare, când sunt fericită, când sunt în depresie, pentru că îmi dă o stare de bine și mă ajută să îmi mențin bucuria sau să ies din starea de rău în care mă aflu. Muzica pentru mine e ca un fel de terapie pentru suflet, minte și inimă. Și dacă tot ascult muzică, evident că și cânt. Dacă ar fi să mă iau după spusele unui bun prieten, care m-a ascultat performând la un karaoke ”cânți foarte bine, dar îți recomand să faci asta doar la duș :)”. M-am gândit eu că ăsta mi-e nivelul, dar chiar îmi place să și cânt. Sunt convinsă că aș avea o carieră fulminantă, dacă aș face playback. Simt fiecare melodie, sunt implicată trup și suflet în mesajul ei, și aș avea ce să transmit audienței. Daaar, evident, cânt doar în cercuri restrânse: acasă, la petreceri cu buni prieteni, la concerte când oricum toată lumea lălăie și nu mai contează că falsezi, pe dealuri, în locuri unde să nu deranjez pe nimeni.
Și acum mă amuz la gândul petrecerilor pe care le dădeam acasă, când eram mici copii, și ai mei plecau pe la diverse petreceri. Puneam casetele celebre, pe care le derulam cu creionul, pixul sau degetul ca să ajungă la melodia pe care ne-o doream, ne îmbrăcam în hainele părinților, tocmai pentru a fi cât mai credibili și dansam pe muzica lui Boney-M. Și ca totul să se desfășoare după canoane, puneam șosete colorate la becurile lustrei din sufragerie și dansam cu toții până ne trezea din euforie mirosul de ars al șosetelor. Când ne ajungea la nări mirosul, intram cu toții în panică, stingeam lumina, ne străduiam să dăm șosetele jos de pe becuri, încercând pe cât posibil să nu ne frigem degetele. Noi fiind șase frați, nici nu mai era nevoie de altcineva, atâta vreme cât eram toți prezenți la petreceri. Dar, altruiști din fire, mai chemam și pe alții.
A urmat perioada din liceu când abia apăruseră câteva posturi de televiziune de profil, pe care le urmăream dumnezeiește. Și pentru că tatăl meu urmărea mereu știri, unul din frații mei a stat într-o zi, după școală și a setat toate posturile pe MTV, în așa fel încât să nu mai existe niciun risc pentru noi. Am urmărit cu bucurie, când tata tot schimba canalele să ajungă la știri și de fiecare dată casa se umplea de muzică. Știam topurile, discutam cu prietenii de la bloc despre noutăți, și pentru că pe-atunci nu existau atâtea cluburi, dar dorința de a ne distra era la fel de mare ca și acum, câte unul din gașcă aducea un casetofon și ascultam în casa scării muzică bună: Michael Jackson, Depeche Mode, Nirvana, Metallica. Știam versurile intuitiv, căci nici posibilitatea de a da căutare pe google nu exista, și pocind cuvintele, cântam cu toții piesele celebre. Nu mai vorbesc de perioada New Kids on the block, când eram topite după cei cinci băieți, iar prietenii din gașcă se străduiau să semene cât mai bine cu ei pentru a avea succes la fete. Perioade minunate, specifice vârstelor respective. Dar, e timpul să revin în prezent.
Într-una din zile, pe când călcam ceva (mai multe) rufe, aud la radio piesa celebrei trupe Queen ”I want to break free”, după care sunt topită, și după piesă și după trupă. Dau radioul la maximum, încep să ”cânt”, după cum vă spuneam, și îi spun Dariei extrem de entuziasmată:
– Cei de la Queen, oricând de ascultat!
Ea se uită la mine, nedumerită și mă întreabă: ”Cine este Queen?!” Wooow, cred că în secunda aceea am avut fix fața lui Tom când îi făcea capul precum girofarul. ”Cum, cine e Queen?” Ea mă privea liniștită, ca și când i-aș fi vorbit doar în arhaisme. Și-am înțeles atunci că nu avea cum să rezoneze cu mine pe muzica lor. Și m-a speriat puțin gândul că nu știe oameni care au făcut istorie în muzică. O întreb mai departe: ”Dar Tina Turner îți spune ceva? Beatles? ABBA?” Răspunsul vine sec: ”Nu.” Și dintr-odată mi-am amintit cum mă întrebau elevii la clasă: ”Doamna, de ce tot învățăm Eminescu? Nici nu sunt frumoase poeziile lui!”
Da, e clar. Nu are cum să înțeleagă importanța unor artiști, poeți sau oameni care au schimbat lumea prin ceea ce au făcut, decât în contextul respectiv. Cum puteam eu să mă gândesc că Daria ar ști despre trupa Queen, când nu se mai difuzează acum?! Și cum ar putea să-i placă, dacă nu a auzit nicio piesă de-a lor. Și până la urmă nici nu trebuie să-i placă, dar măcar să știe cine au fost și ce-au făcut la vremea lor. Cu atât mai mult cu cât ea urmează cursuri de canto.
În seara aceea i-am vorbit despre mari trupe. S-a întâmplat că a doua zi, duminică fiind, am fost dat pe un post de televiziune un documentar, extrem de bine făcut, despre trupa ABBA. Despre parcursul lor, melodii, poveștile din spatele melodiilor, succesul și apoi conul de umbră în care a intrat formația. Am urmărit împreună documentarul. I-a plăcut, iar mie mi-a stârnit nostalgii (semn că îmbătrânesc).
Și cum jocul e o bună manieră de învățare, de câte ori ascultăm o piesă la radio, ne propunem să ghicim cine cântă și ce după primele trei acorduri. La piesele noi, de multe ori ei sunt primii care ghicesc (evident și Rareș a intrat în joc; el îl recunoaște cel mai bine pe Smiley), la piesele vechi, intru eu în scenă. Daria îmi spune despre noii artiști. De la ea am aflat de Taylor Swift. Ce să-ți spun? Prima dată când am ascultat-o nu mi-a plăcut și imediat mi-am dat seama că probabil nici Dariei nu i-a plăcut să asculte ce îi propuneam eu. Apoi, am făcut un exercițiu, și am reascultat piesele propuse de ea, tocmai pentru a înțelege și mai bine ce place generației ei.
Ascult, îmi dau cu părerea, nu e musai să-mi placă orice ascult, dar măcar mă pun la curent cu ce se întâmplă în lumea lor. Apoi, vine rândul meu să-i mai spun despre un alt mare artist. Ascultăm o piesă împreună, și apoi, mai caută ea. Îmi aduc aminte când a descoperit-o pe Maria Tănase. Cred că a avut zile în șir în care a căutat și a ascultat piesele ei celebre. Apoi, am văzut și un documentar despre marea artistă, despre vocea ei gravă, despre modul de interpretare a pieselor și a ce însemnat și înseamnă ea pentru țara noastră.
Când facem drumuri lungi și petrecem câteva ore în mașină cu toții, jocul de-a ghicitul pieselor are loc de cinste. Ne întrecem, ne dăm cu părerea, noi, părinții, ne facem uneori că nu recunoaștem piese, și apoi când auzim o melodie care ne place, o dăm la maxim și lălăim cu toții. Noroc cu Daria, care salvează situația, noi ceilalți, în afara faptului că ne folosim vocile la maximum (ca atunci când nu știi, dar vrei să lași impresia celor din jur că ești as în domeniu) nu facem prea mult.
Distracția e asigurată, buna dispoziție la fel, uneori se mai învață câte ceva! Probabil că se poate trăi și fără muzică, habar n-am, dar e un domeniu pe care îl ador, din care mai știu câte ceva și mi-am zis că e o bună metodă să le dau câte o nadă celor doi puști.
Știu că fiecare părinte este bun sau are o pasiune într-o direcție anume. Sunt de părere că în domeniul pe care îl stăpânești sau care îți face plăcere, ești cel mai în măsură să transmiți informația copilului tău. O va asimila și o va reține cu totul diferit, decât atunci când vine din partea altcuiva.
În cursul de psihologie, pe care l-am urmat în anul I de facultate, la unul dintre capitole era trecut următorul citat:
”Un părinte bun face cât o mie de educatori”
Nu mai știu să-ți spun cui aparține citatul, știu că la momentul la care l-am citit, mi-a plăcut. Nu l-am înțeles, căci pe atunci încă nu eram mamă. Acum, nu doar că îl înțeleg, dar l-am transformat într-o deviză!
Hai, dă muzica mai tare astăzi și ascultă ce îți place! Cu siguranță va fi o zi minunata 🙂
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments