Ultima dată când am fost la cumpărături, am nimerit la casa de marcat o persoană tare mohorâtă și morocănoasă. Am ajuns în dreptul ei pentru a-mi scana produsele, după tiparul obișnuit, și nu am auzit binecunoscutul ”Bună ziua!”. Nu fusese spus, așa cum, cel mai probabil a fost învățată la formările, pe care le-a urmat înainte de a ocupa postul de la casa de marcat. Nu-i nimic, îmi zic, și îi dau eu binețe: ”Bună ziua!” încercând să-i întâlnesc privirea. Vădit deranjată de starea mea, îmi răspunde salutului în barbă, fără să-și ridice ochii și începe mașinal să scaneze produsele. ”Doamne, îmi continui gândurile, ce-o fi cu fata asta?!” Termină operațiunea de robot, plătesc, iau bonul și plec urându-i cu voce tare: ”O zi bună!” De data aceasta nu mi-a răspuns. Mă îndrept spre ieșire, gândindu-mă că tipa de la casa de marcat o fi crezut că sunt vreo nebună, cu optimismul la maximum, una dintre acelea persoane care nu are nicio problemă pe lumea asta, căreia îi arde de saluturi și alte palavre, iar ea, biata de ea, e împovărată de atâta treabă la casa de marcat, sătulă de șeful exasperant care o hăituiește, pe ea, și doar pe ea, fără să vadă că toate celelalte colege de-ale ei stau degeaba și doar ea este singura care muncește.
Și în drumul meu spre casă îmi vin în minte tot atâtea persoane de acest gen. Doamna de la poștă, unde stai minute în șir pentru a trimite o recomandată și care te primește cu aceeași inerție de robot, sau mai rău cu o silă că mai e încă unul la rând, care nu o lasă să-și vadă de treburile ei atât de prețioase. Doamna de ghișeul instituțiilor publice, care are acel aer de superioritate absolută, la care eu trebuie să mă aplec pentru a-mi auzi vocea de după geamul minunat de sticlă, care te tratează fix la fel, mecanic, cu lehamite, sau de cele mai multe ori cu sictir, depinde cum are chef și ce îi inspiră fața mea. Nici vorbă să te salute, darămite să îți zâmbească, o enervează simpla mea prezență de contribuabil, pentru care ea trebuie să-și piardă minute prețioase din viață. Vânzătoarea, asistenta medicală, profesoara, chelnerița, controlorul, polițistul, farmacista, medicul, și tot așa, persoane care, prin natura profesiei sau meseriei pe care o au, intră în contact cu alți oameni, și pentru care modul în care relaționează cu aceștia ar trebui să fie important și foarte important.
Daaar, de cele mai multe ori văd persoane fără vlagă, mecanizate, care abia așteaptă să se termine ziua de muncă, pentru că nu fac nimic cu plăcere, pentru că tot ce se întâmplă în acea zi este pentru ei o corvoadă, pentru că nu au chef, oameni care au uitat să zâmbească, sau care, mai rău, nu își doresc să facă asta. Îmi și imaginez cum ar fi fost să intru la fiecare oră, pe vremea când eram profesoară, cu o mutră cătrănită, apăsată de toate grijile pământului, fără niciun chef de a relaționa cu ei, de a zâmbi… Sau la cursurile de formare cu adulții, să nu le răspund la salut, să port o conversație în doi peri, uitându-mă întruna la ceas să văd cât mai e până se termină întâlnirea, să le răspund în grabă, doborâtă de toate problemele universului. Căci despre asta este vorba aici, despre cum înțelegi să faci lucrurile și cum alegi să te comporți cu cei din jur. Nu are nicio legătură nici cu job-ul, nici cu vârsta, nici cu problemele pe care fiecare dintre noi le are.
Într-una din zile, am fost la cumpărături cu Rareș. Printre cele luate, se afla și o cutie de creioane colorate. Ne îndreptăm să plătim și am ales să mă așez la casa unde se afla un tip tânăr, până în 25 de ani, vopsit blond, cu o frizură cool, cu ceva brățări de piele la mână. Am învățat să aleg la ce casă de marcat să stau, tocmai pentru a evita mutrele acre, ciufute și pentru a-mi fi mie bine. Am ajuns la casă, a scanat produsele, iar în momentul în care a ajuns la cutia de creioane, îl întreabă pe Rareș:
– Ce vei colora cu aceste creioane?!
– Un leu, răspunde el imediat.
Tipul, vizibil interesat, continuă:
– Eu, de regulă, desenez peisaje.
– Ce sunt alea peisaje? vrea să se lămurească Rareș.
Îl bușește râsul, și îi spune lui Rareș că este vorba despre o pădure, sau despre mare, sau despre cer. Apoi, ridică ochii spre mine și îmi spune:
– Să-i luați creioane colorate! Să-l lăsați să facă ce își dorește!
Am zâmbit și l-am asigurat că așa fac de obicei. A bătut palma cu Rareș. Ne-am despărțit, zâmbind cu toții: eu, Rareș și tipul de la casa de marcat. A fost o conversație scurtă, de câteva minute. Nu a fost nimeni deranjat dintre cei care urmau după noi. Am simțit că i-a făcut plăcere toată discuția. Se bucura de ziua lui de serviciu, relaționând cu oamenii din fața sa, și făcând să treacă timpul de lucru mai repede, într-un mod plăcut și fiindu-i lui, în primul rând, bine. Aceeași atitudine o are și unul dintre gardienii de la grădinița lui Rareș. Când omul acesta este de serviciu, te întâmpină la poartă, cu un zâmbet larg, dând noroc cu băieții și salutând cu gingășie fetițele, adresând părinților un salut mare cât Casa Poporului. Și știu că viața lui nu e tocmai simplă, dar îi face plăcere să se bucure de ce e în jurul lui, are un zâmbet pentru fiecare. Doar când zăresc că este tura lui, mă binedispun și eu, care nu rămân mai mult de 5 minute în grădiniță.
O față zâmbitoare este molipsitoare, căci este vorba și despre neuronii oglindă, existenți în creierul nostru, care devin activi. Neuronii oglindă preiau din emoțiile persoanei cu care interacționezi (poți afla mai multe despre neuronii oglindă în cartea lui Daniel Goleman, ”Inteligența socială”) și se transferă la tine. Este fix ca atunci când în fața ta ai o persoană care zâmbește, râde, emană energie pozitivă. Fără să simți, preiei din atitudinea acesteia și ți-e drag să stai în preajma ei.
Așa este și acasă. Când nu mă simt bine, deodată sunt și cei doi copii ca florile fără apă, care se ofilesc. Îmi tot dau târcoale, mă întreabă ce am, le explic și le spun că am nevoie de ceva timp să îmi revin. Și în acest timp de revenire, îmi dau seama ca e timpul să îmi găsesc resursele și să zâmbesc, pentru că ei sunt acolo și așteaptă. Când îmi este bine, și copiilor le este bine. Când râd, glumesc, cânt, dansez și ei au tendința să facă aceleași lucruri, și cu siguranță au o stare de bine, căci prin empatie, ei preiau ce se întâmplă în jur. Nu e chiar atât de greu pe cât pare, chiar și în zilele urâte și grele.
Așadar, zâmbiți, vă rog!
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments