Înainte de a deveni mamă, de a avea proprii-mi copii, nu mi se părea că aş fi capabilă de o iubire necondiţionată. Mi-era drag să mă uit la cei mici, dar nu m-am încadrat în categoria adolescenţilor şi tinerilor cărora le face plăcere să petreacă timp cu copii. Nu acordam atenţie nici discuţiilor interminabile dintre părinţi, ba chiar mă enervau peste măsură colegii de serviciu care nu aveau alt subiect de discuţie decât cel legat de plozi – tu ce scutece foloseşti? Plânge noaptea? Are colici? şi îţi imaginezi că ocoleam asemenea cercuri cu disperarea de a găsi un om „normal”.
Odată cu apariţia primului copil, în viaţa mea toate lucrurile s-au schimbat, brusc, radical şi m-am trezit înrolată în marea armată a oamenilor pe care (exact) îi „uram”. M-am surprins vorbind despre scutece, despre colici, despre plâns, greutate, alimentaţie, creştere, diversificare, jocuri, activităţi, plimbat în aer liber şi tot universul meu a început să graviteze în jurul acelui suflet mic, ca şi cum nimic din restul lumii n-ar fi existat. M-am întrebat mereu în toţi aceşti ani dacă e firesc ca viaţa mea să fie subjugată necontenit de ei şi dacă e firesc ca toate gândurile mele să fie îndreptate doar spre copii. Singurul răspuns conştient a fost cuvântul MAMĂ. Şi apoi s-au alăturat acestui substantiv minunat adjective precum: iubitoare, protectoare, disperată, supărată, nebună după copiii ei, implicată, autoritară, disciplinată, afectuoasă, tandră şi lista poate continua pe încă vreo două pagini.
M-am trezit brusc într-o altă etapă a vieţii mele, cu alte simţuri activate şi cu o altă concepţie despre tot ce se întâmplă în jur. M-am descoperit un om care are în grijă două destine şi am simţit că nu trebuie să mă joc cu asta, că nu e timp pentru ezitări şi m-am abandonat total în această aventură, fără să conştientizez la momentul respectiv că nu ştiu prea bine să înot, că nu am colac de salvare, că nu e cineva în jur la care să cer ajutor. Am ştiut că trebuie să merg înainte cu ei orice ar fi şi că singura ţintă este să-i fac oameni mari. Dar cum?! Frumoşi, buni, drepţi, corecţi cu ei înşişi şi cu ceilalţi. Şi parcă dintr-odată a fost suficient să ştiu ce îmi doresc că toate uneltele îmi erau la îndemână – cărţi bune, articole care îmi răspundeau unor întrebări, întâlniri interesante, emisiuni educative, oameni potriviţi la momentul potrivit. Dar m-am trezit şi într-o vâltoare de sentimente, contradicţii şi nelinişti: dar oare e bine să îi iubesc atât de mult? Dar e normal dacă le arăt asta? Dacă vor deveni răsfăţaţi şi nu mă vor aprecia? Ar trebui să-i pedepsesc? E bine să ridic tonul la ei, să fiu autoritară? Dacă rămân cu sechele şi nici cel mai bun psiholog din lume nu va reuşi să-i trateze? A naibii de grea treaba asta, şi totuşi atâtea mămici au reuşit. Care le-o fi secretul?
Cel mai probabil zeci şi sute de nopţi de reflecţie, de meditaţie, de tatonări, de încercări, de eşecuri, de ridicări, de staţionări, de căderi şi iar de ridicări. Am format de-a lungul celor câţiva ani de profesorat zeci de suflete, dar cel mai greu mi se pare să formez sufletele proiectate de mine-însămi. Şi asta pentru că este o încărcătură emoţională şi afectivă atât de mare, încât uneori abia desluşesc graniţa dintre ce e bine să fac şi ce îmi spune inima să fac.
Între lecturile mele am citit la un moment dat o clasificare a tipurilor de părinţi şi cel mai potrivit tip de părinte mi s-a părut „părintele antrenor” – cel care îşi aruncă copilul în vâltoarea evenimentelor, după un lung antrenament şi apoi îl supraveghează de la distanţă pentru a reuşi, fără să intervină atunci când apar şi dificultăţi. Dar poţi să faci asta mereu?! Cât de mult autocontrol trebuie să ai ca să nu intervii… Şi-apoi, dă-le-ncolo de clasificări. O mamă este exact aşa cum simte să fie. Cu bune şi cu rele, exact cum sunt şi copiii noştri.
Şi m-am prezentat în faţa lor naturală (şi la figurat şi la propriu, cât sunt cu ei nu prea reuşesc să mă machiez), cu inima deschisă, dornică să le fiu tovăraş de joacă, să mă bucur de nebunia vârstei lor, pregătită să redevin adult când situaţia o cere, gata oricând să le ascult problemele, cu sufletul la gură să aud finalul competiţiei în care s-au înscris şi având în buzunarul minţii pregătite ambele discursuri – şi pentru eşec şi pentru succes, în alertă când apare vreo boală şi instruită ca la carte să fac faţă febrei, tusei, tânguielilor, mofturilor lor, cu un ochi (cel de la ceafă 🙂 veşnic treaz pentru situaţii neaşteptate. Şi cu tot arsenalul din dotare, nu pot spune că sunt pregătită, că ştiu exact ce trebuie să fac în cutare şi cutare situaţie. Ştiu doar că am activat instinctul de mamă, că le pot auzi râsul sau plânsul de la kilometri distanţă, că mă trezesc noaptea din cel mai profund somn exact atunci când fac 39 de grade, că ştiu când sufletul le este greu, dar îi las pe ei să vină spre mine şi să-l descarce. Că e o iubire disperată pentru ei venită de undeva din adâncurile fiinţei, care nu poate fi exprimată în cuvinte, nici analizată, nici divinizată, nici judecată.
Un prieten mi-a spus despre copii, în general, că „sunt mâinile cu care atingem viitorul” şi m-am gândit atunci că poate acesta este şi motivul pentru care fiecare mamă din lume îşi doreşte tot ce e mai bun pentru copilul său, din dorinţa-i proprie pentru un viitor mai bun.
O fi bine că sunt aşa sau trebuie să caut un specialist?! 🙂 Voi, ce ziceţi?
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments