Nu-mi mai aparțin. De vreo 12 ani, adică de când a venit Daria pe lume. Îmi aduc aminte prea puțin cum era viața mea înainte de a se naște ea. Îmi revin în minte discotecile de vinerea, sâmbăta seara din Casa de Cultură a Studenților, la care mă duceam cu religiozitate, căci îmi plăcea muuult să dansez. Îmi place și astăzi. Îmi aduc aminte că puteam citi când vroiam, ce vroiam, fără să fiu întreruptă și că aveam zile întregi în care stăteam sub pătură si mă desfătam cu lecturi diferite, neimpuse. Îmi aduc aminte că făceam ce vroiam. Și apoi a venit ea pe lume. Și totul s-a schimbat. Totul. Ireversibil. Nu mai exista timp pentru mine. Nici nu mă mai oboseam să-mi fac vreun program, pentru că de câte ori îmi planificam ceva care să mă privească exclusiv pe mine, apărea ceva neprevăzut legat de copil, care deturna planul inițial și odată cu asta apăreau și frustrările mele. Primul an din viața ei am trăiat în afara calendarului. Reperele mele orare erau legate de alăptat, orele de masă, plimbările afară, băița de seara, orele de somn și cam atât. Nici nu mă gândeam cum ar fi să am o zi doar pentru mine. Pentru că nu se năștea gândul ăsta niciodată în cei doi ani în care am stat cu ea în concediul de creștere copil. Nici nu aveam la cine să apelez și aș fi făcut-o doar pentru o urgență, iar eu nu eram niciodată pe lista urgențelor.
Și după ce a intrat la grădiniță m-au înghițit alte și alte planuri, griji, bucurii, toate legate de ea și în jurul ei. Planurile mele, nevoile mele, dorințele mele au fost mereu cel puțin pe locul doi, dacă nu trei sau patru. Și îmi spuneam neîncetat că mă voi dedica mie după ce se face ea puțin mai mare, după ce intră la grădiniță. Dar nu s-a întâmplat asta. Grădinița a adus cu ea alte și alte gânduri, răceli nenumărate, prin urmare, mintea a fost în stand by din nou în ceea ce mă privește. Și m-am mințit și atunci, spunându-mi că voi avea timp pentru mine când va intra la școală. Timpul trece extrem de repede. Habar n-am când au trecut anii. Dacă mă întreb, pot răspunde în bucăți din viața lor. Și când să intre Daria la școală a venit Rareș pe lume și am revenit de unde am plecat – alăptat, ieșit afară, plâns, ore de masă, ore de somn, un an de stat acasă cu el și încurajarea că mă voi dedica mie după ce va crește și el un pic mai mare. Și am fost atât de prinsă în toți acești ani cu ei și cu tot ce înseamnă să crești un copil, încât nu a fost timp de mine. Nevoile lor au fost și sunt întotdeauna mai importante, mai grave, mai urgente. Eu pot să mai aștept. Și nu e nimic rău în asta, sau nu foarte rău, doar că îmi vine în minte o vorbă pe care fetița unei vecine de-ale mele i-a spus-o mamei ei la ceas de mânie:
”Ce? Ți-am cerut eu să ai grijă de mine? Cine te-a pus să stai acasă pentru mine?”
Pentru că asistasem la scenă, vorbele acelea m-au durut atât de tare, chiar dacă nu-mi erau adresate și chiar dacă la momentul în care le auzeam, Daria avea abia 2 ani. M-au lovit fix în inimă, tocmai pentru că mesajul pe care eu l-am înțeles era altul:
”Ți-am cerut eu să-ți amâni toate planurile tale? Eu oricum cresc.”
Și mă obsedează scena asta. Și simt pe pielea mea că ei cresc, că se desprind, că pleacă de lângă mine, că e firesc să fie așa. Și că trebuie să scot de la sertar planurile și visele mele! Să mă apuc de treabă! Să mă pun pe locul întâi. Și când sunt extrem de hotărâtă să fac asta, ghici ce? Apare o urgență. Se îmbolnăvește unul dintre ei, sau are un concurs, sau vine o teză, sau are probleme existențiale pe care trebuie să le asculți, înțelegi, empatizezi și să găsești o soluție. Și închid înceeet capacul cutiuței mele cu vise și îmi spun: ”Să mai crească un pic! Voi avea timp și pentru mine.”
Și cu siguranță, plin de seninătate, după ce ai citit rândurile mele până aici, mă vei întreba: ”Și cine nu te lasă să te ocupi de tine?” Da, chiar așa cine? Eu. Mama din mine. Ei doi care au nevoie de o bază solidă la care să vină și să revină pentru a-și lua seva, pentru a se dezvolta.
Citesc constant despre o organizare mai bună a timpului, în așa fel încât să fac tot ce e de făcut, să îmi setez bine prioritățile, să nu mă abat de la ceea ce mi-am propus. Foarte bine scrise, citite mi se par simple, dar când trec la etapa de aplicare se rupe filmul. Și mă miră, pentru că sunt un om disciplinat, riguros cu mine și cu ceea ce am de făcut, dar nu-mi iese. Încă nu! Capul meu vuiește de lucruri legate doar de ei: trebuie să cumpăr fructe pentru că nu mai sunt, ce le dau de mâncare diseară, mâine este invitat la o zi de naștere și nu am cumpărat niciun cadou, săptămâna viitoare are teză la matematică, ar trebui să le mai cumpăr ceva de încălțat, trebuie să fac ordine prin casă, în weekend este un eveniment dedicat copiilor, ar fi bine să merg cu ei acolo, mi se pare că astăzi a fost mai trist decât de obicei, ce s-o fi întâmplat cu el. Și după câte o zi dintr-asta, care începe cu activitatea de la birou, se continuă în schimbul doi acasă cu ei, seara cad atât de epuizată, încât nu mai e vreme pentru mine. Nu acum!
Sunt în căutare de soluții. Cel mai probabil le voi găsi. Pentru moment sunt în acest punct.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments