Luni. O nouă săptămână. Mă trezesc, mereu cu ochii pe ceas să nu ies din program. Pregătesc micul dejun, îl trezesc pe Rareș, ne salutăm, schimbăm câteva vorbe, mâncăm și pornim la drum. Ne bucurăm până la stația de metrou de soare, dacă este pe cer, de copacii ce sunt încă înghețați în parc, dar mereu atenți să ținem ritmul. Ajung la birou, vorbesc cu Daria pe telefon să mă asigur că s-a trezit, că a început o nouă zi, să o salut și apoi mă cufund în treburi.
Și orele trec nebune, făcând o grămadă de lucruri și totuși având sentimentul că nu am făcut mare lucru. Serile se scurg similar în cursul săptămânii. Cât pregătesc cina îi ascult pe rând. Fiecare dintre ei are câte ceva de spus de peste zi, care este foarte important și urgent. De regulă, îi invit în bucătărie să mă ajute la ce am de făcut și în acest timp vorbim.
Mamă, vreau un Iron Man roșu cu auriu, începe Rareș. Unul mic să îl pot pune în rucsac și să mă joc cu el la grădiniță.
Dar unde putem găsi un Iron Man așa? întreb eu, pe jumătate curioasă.
La supermarket, adaugă repede Daria, care vâna momentul să preia conducerea discuției. Mamă, joi am prezentare la geografie. Te rog să mă asculți, să-mi dai feedback. Simt că ar trebui să mai îmbunătățesc discursul.
Staaaai măi Daria, îl aud pe cel mic! Încă nu terminasem discuția cu Iron Man. Mamă, tu ești de acord să-mi cumperi? Uite, poate fi mărțișorul tău pentru mine, îmi dă el soluția salvatoare, motivul pentru care să nu-mi fac procese de conștiință că mai adaug încă o figurină la mormanul de jucării existent.
Deci, mamă, ce zici?! După ce mâncăm vii la prezentarea mea? se aude și Daria.
Cam așa se petrec serile noastre. Evident discuțiile sunt din toate domeniile, diverse, dar întotdeauna pe subiecte care îi preocupă și care pentru ei sunt foarte importante. Și mă simt gâtuită de timp, care nu mă lasă să petrec mai multe ceasuri cu ei, să stau atât cât simt, adică muuult, foarte mult, cel mai mult. Ascultându-le păsurile mi se pare că nimic din ceea ce fac eu zilnic nu este la fel de important pe cât este să îi ascult, să fiu acolo pentru ei.
Îmi eliberez mintea de orice alte gânduri și în acele câteva ceasuri sunt a lor în întregime. Mă pun în pielea lor, le răspund glumind, mă străduiesc să le creez contextul potrivit pentru a-și găsi singuri rezolvarea. Îmi dau seama câte lucruri îi frământă, câte gânduri nevorbite au, câte sentimente se învălmășesc zi de zi în sufletul lor și câtă nevoie este să le dea afară, să le audă cineva în care ei au încredere.
Văd starea aceasta și la oamenii cu care interacționez zi de zi prin natura a ceea ce fac, în cadrul cursurilor, atelierelor pe care le susțin, conștientizez că deși se vorbește mult, comunicăm puțin, că nu ne auzim, nu ne ascultăm unii pe ceilalți. Cel mai probabil pentru că suntem prea încărcați de propriile gânduri și nu mai avem loc și pentru frământările celorlalți.
Sunt seri în care nu reușim să vorbim unii cu ceilalți pe cât ne dorim, pentru că sunt atâtea alte lucruri de făcut, care ne revin tot nouă. Și atunci am găsit o soluție.
O ZI DE GOLIRE A SUFLETELOR
Am ales duminica. Pentru că de cele mai multe ori această zi o petrecem acasă, nu mai e nimic programat, nu mai este ceva care trebuie neapărat făcut. Am înțeles de ceva vreme încoace cât e de important să avem o zi doar pentru noi, fără ieșiri, fără vizite, doar noi cu noi, zi în care să nu avem niciun program, în care timpul să curgă lin, să spunem cu voce tare fix ce ne trece prin cap, fără să facem legătură între subiecte, fără să ne judecăm, doar să ne ascultăm și să respectăm timpul de vorbire al celuilalt. Că nimic din ceea ce facem pentru copiii noștri nu e mai presus de timpul petrecut cu ei de-adevăratelea, în care să ne privim în ochi, să avem sufletele unul lângă celălalt, dornice să se asculte și să se respecte. Duminica timpul mai are răbdare cu noi, dar asta nu înseamnă că nu îi ascult și în celelalte zile, sau că ei trebuie neapărat să aștepte această zi.
În aceste ore de discuții, balsam pentru sufletele noastre, îi ascult și le cer să completeze propoziții, fraze, în așa fel încât să spună tot ce îi macină, îi doare. Și acestea sună cam așa:
Daria, zici că ai emoții cu prezentarea de la geografie.
Da. Îmi doresc să fie bine, mamă.
Bun, hai să facem jocul următor. Te rog să completezi propoziția mea cu 3 răspunsuri, fix acelea care îți vin primele în gând.
Am emoții cu prezentarea de la geografie pentru că…
Și aici ea adaugă răspunsuri de tipul: vreau să iasă bine, vreau să nu-i dezamăgesc pe colegii din echipa în care sunt, etc, șamd.
De la răspunsurile pe care le primesc, merg mai departe cu întrebările:
Ce te face să crezi că îți vei dezamăgi colegii? Și dacă s-ar întâmpla așa, care e rezultatul?
Discuțiile acestea durează câteva ore. În tot acest interval Rareș este alături de noi. Intervine, își spune și el frământările, dar de cele mai multe ori o susține mult pe Daria. Îi ridică moralul și îi repetă neîncetat: Daria, va fi bine! Vei vedea! și începe să-i dea exemple din ceea ce i se întâmplă și lui la grădiniță.
Și când sufletele lor s-au golit de prea plinul unei săptămâni, îi aud:
Mamă, ce bine că putem vorbi orice!
Știu din propria experiență că atunci când sufletul mi-e plin de ceva care mă apasă, nu mă pot concentra, nu pot funcționa la capacitate maximă, nu am răbdarea să mai ascult pe alții, mă enervez din orice.
Și în astfel de momente, O ZI DE GOLIRE A SUFLETULUI este mai mult decât binevenită!
Sursa foto: www.pixabay.com
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments
1 comentariu