Acest an, care se termină în curând, a fost o continuă așteptare. Să se termine ceva ca să mă pot apuca de altceva, să treacă asta ca să am timp să mă odihnesc, să îmi revin, să îmi pun gândurile în ordine.
Așa a început încă din Ianuarie când am fost năpădiți de ger, zăpezi și școli închise, când așteptam să intrăm în ritmul normal să mă apuc de treburile care mă tot așteptau. Apoi au venit protestele din Piața Victoriei care m-au bulversat tare, pe toate planurile, mai ales psihic și emoțional. Am așteptat să termine și toată această degringoladă, să intru în matca mea, să sper să fiecare își va vedea de treaba lui cu bun simț și respect față de ceilalți.
Dar așteptarea a continuat și lunile următoare, fie pe plan profesional când așteptam răspunsuri de la colaboratori care nu mai veneau, fie pe plan personal unde tot așteptam să se mai așeze lucrurile ca să îmi pot auzi sufletul, să îmi așez mintea la locul ei. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Din contră, așteptarea mea care se întețea de la lună la alta, era din ce în ce mai mult amânată, căci evenimentele, situațiile, lucrurile veneau alert, se precipitau.
Și a trecut și vara în același ritm, iar toamna a venit și mai agitată decât suratele ei de dinainte. Până când, preț de o săptămână n-am mai fost capabilă să mă ridic din pat. La modul real, adevărat, fizic. Puteam doar să ajung la baie și înapoi, ca apoi să stau întinsă într-un fel de semitrezie. Nimic grav, dar nici de neglijat, care mă țintuia la pat cu mintea limpede. O chestiune de sănătate, care s-a rezolvat între timp.
A fost o bună perioadă în care să evaluez și să mă evaluez, să înțeleg câteva lucruri care îmi tot cereau să mă uit cu atenție la ele, să le văd, să reflectez asupra lor, să le înțeleg, să le îmbrățișez, să mă acomodez cu ele, să le tratez ca fiind parte din viața mea, să le accept ca să pot merge mai departe și să las așteptarea în gara cea mai apropiată din drumul meu prin viață.
Ce-am înțeles eu și ce-am făcut:
- Sunt un om care funcționez foarte mult pe bază de planificare și obiective. Dacă nu știu de luni ce voi face toată săptămână simt că sunt pe nisipuri mișcătoare. Anul acesta, mai mult decât oricând mi-a fost arătat că nu e chiar așa, că pot apărea într-o clipită situații, oameni, ocazii care îmi pot schimba planul total, că nimic din ceea ce știam eu că trebuia făcut nu se mai întâmpla. Am înțeles că e nevoie de flexibilitate în mintea și modul meu de a gândi. Că nu e nicio nenorocire dacă nu mă țin de plan, că timpurile pe care le traversăm au dinamica lor, accelerată și eu trebui să învăț să mă adaptez la acest ritm. Pentru mine nu a fost ușor. Această primă situație m-a muncit luni în șir, m-am văitat că ceilalți sunt așa și pe dincolo, că trăim într-o lume nebună, că nimeni nu se mai ține de cuvânt și tot așa. Și cu toate acestea eu trăiesc în aceste timpuri, lângă acești oameni și fie înțeleg cum stă treaba, fie merg înainte în stilul meu, dar cu suferința de rigoare. Nu pot schimba lumea, nici nu-mi propun si nici nu e cazul! Dar ce pot face este să schimb eu ce ține de mine!
- Că unele lucruri se rezolva nu atunci când vreau eu, ci când trebuie! Da, știu, e un clișeu pe care l-ați citit sau auzit de sute de ori, și totuși e atât de real. Am fost foarte aproape de punctul de a pierde un proiect la care am muncit vreo câteva luni bune. Când am fost în situația de a-l pierde pur și simplu printre degete am făcut, alături de colegii mei, eforturi uriașe care păreau la acel moment fără niciun rezultat. Am tras cu dinții spunându-mi mereu că trebuie să fac tot ce ține de mine pentru a fi împăcată! Și fix când m-am dat la o parte și mi-am zis că preț de câteva zile am nevoie de o pauză, atunci toate s-au legat și am început implementarea proiectului. Am înțeles că multe lucruri țin de mine, dar că uneori este un procent pe care nu îl pot controla și că cel mai înțelept este să îmi dau o pauză și cel mai probabil voi primi un răspuns.
- Că unele colaborări, amiciții, prietenii au un timp definit! Când mă implic într-o relație, într-un parteneriat, într-o colaborare o fac cu tot sufletul meu, îmi fac tot felul de gânduri, așteptări, am dorințe, speranțe. Și uneori acestea se opresc pur și simplu, fără nicio explicație, dintr-o inerție a celeilalte părți implicate. M-am dat de ceasul morții să aflu motivele care stau la baza acestor situații, să înțeleg ce-aș fi putut face mai bine (căci trebuie să știți că sunt genul de om care îmi asum multe, poate prea multe), diferit. Apoi, după ce timpul s-a scurs, am înțeles că doar atât a trebuit să fie. Că aceasta a fost durata de viața a acelei colaborări, prietenii, amiciții, și fiecare dintre noi își vede înainte de treabă! Că nu e cazul, nu e timpul să caut explicații, motive, ci pur și simplu să privesc înainte, să învăț o lecție de acolo și mai presus de orice să nu am regrete! Dacă atât cât i-a fost dat să trăiască acea relație a fost frumoasă, atunci sunt un om câștigat! Uneori explicațiile nu-și au rostul și de cele mai multe ori nu se lasă a fi auzite! Trăim vremurile în care nu mai e timp nici de explicații…
- Că ceea ce mi se pare la început o tragedie, se dovește ulterior a fi în favoarea mea! Unele lucruri nu ies, pur și simplu nu ies, oricât de mult mi-aș dori, oricât de mult aș forța situația! Pur și simplu nu se întâmplă! Și atunci mi se pare că e sfârșit de lume, că nu pot continua fără să obțin ceea ce îmi doresc! Și apoi, îmi dau seama că a fost în favoarea mea să nu iasă un proiect, să nu continui o colaborare, să nu primesc răspuns la o candidatură sau orice altceva. Mi s-a întâmplat de multe ori în viață să trec prin asemenea situații și de fiecare dată am simțit că cineva mai presus de mine a știut ce anume să-mi trimită! Și a știut mult mai bine decât mine! De aceea, când mă aflu în situații de acest gen, îmi spun mereu: Înseamnă că nu trebuia să se întâmple! Mă așteaptă altceva!
- Am învățat să mă opresc din toate și să mulțumesc pentru tot ceea ce primesc! Am terminat un curs și am obținut un feedback bun, îmi iau o oră liberă și mă bucur, beau o cafea, ies la un suc, fac ceva doar pentru mine și pentru bucuria mea. Finalizăm un proiect, ieșim în echipa de la EXE și sărbătorim, căci în viață nu este totul despre a munci continuu, ci este și despre a te bucura de ceea ce faci! Am primit o veste bună, pe care o așteptam de ceva vreme, mă duc la biserică și aprind o lumânare și Mulțumesc! Doar atât! Și îmi simt inima plină de bine și de energie ca să pot merge mai departe!
- Când simt că demonii din mine încep să-și facă de cap ascult muzică și/sau citesc! Așa se face că anul acesta, când am fost vizitata de ei (de Frică, de Anxietate, de Depresie) am ieșit la aer, am ascultat muzică, am privit Cerul, mi-am dat răgaz să îi aud, i-am lăsat să își spună cu voce tare păsurile, căci fac parte din mine. Nu le-am mai cerut ca odinioară să se ducă în colțul lor și să stea în tăcere, ci le-am cerut să spună răspicat ce vor de la mine! M-am străduit să fac pace cu ei! Uneori mi-a ieșit, alteori nu, dar am înțeles că fac parte din mine, că eu trebuie să mă accept întreagă cu părțile mele bune și mai puțin bune ca să pot merge mai departe întreagă, în acceptare cu mine însămi și cu cei din jurul meu. Nu e lucru ușor! E de săpat!
- Să demarez proiecte dedicate celorlalți! Pe bază de voluntariat, așa cum a fost Cursul de Dezvoltare Personală organizat și susținut gratuit la Training.EXE. De fiecare dată când dăruiesc celor din jur din ceea ce sunt și din ceea ce știu simt că capăt mai multă putere și îmi revine energia. Iar când sunt în mijlocul adolescenților și le simt pulsul, le aud ideile, propunerile, le văd entuziasmul, simt că trăiesc! Am înțeles acum, după aproape 3 ani de când sunt zi de zi la EXE că nu degeaba am ales să fondez un ONG! Ci pentru că e adâncă în mine dorința de a pune umărul la activități sociale, în care să fie implicați ceilalți!
- Și nu în ultimul rând să am grijă de mine și să prețuiesc SĂNĂTATEA! În acea săptămână în care am fost țintuită la pat am înțeles mai mult ca oricând că pot avea zeci de idei, că pot să știu să fac sute de lucruri, nimic, dar absolut nimic din toate acestea nu pot prinde viață dacă nu sunt sănătoasă! În acele zile în care ai mei intrau în cameră încet doar pentru a-mi aduce câteva ceva de mâncare sau de băut, am înțeles încă o dată că toată iubirea pe care o am și o simt pentru oameni nu va putea fi dăruită dacă eu nu sunt bine. În după-amiaza aceea în care Rareș a intrat încet să mă verifice și văzând că eu sunt în aceeași stare de letargie și l-am auzit spunând șoptit, așa ca pentru el: ”Of, nu mai suport să te văd mereu întinsă!” am știut că nu am voie să mă neglijez! Că urarea ”Sănătate!” nu este doar o vorbă în vânt, ci este cea mai frumoasă urare de pe lume, și prima dorința pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă!
Au fost luni pline cu de toate! În care am întâlnit oameni minunați cu care am avut ocazia să colaborez, să pun bazele unor relații frumoase, bazate pe înțelege și respect! Am întâlnit tineri frumoși cu idei minunate ce merită a fi susținuți mai departe! Am fost învăluită necontenit de iubirea familiei mele, fără de care eu nu pot merge mai departe! Am călătorit, am făcut o grămadă de lucruri, am citit, am dansat, am râs, am plâns, am fost OM. Și mai ales am învățat să fiu mai blândă cu mine-însămi!
Se încheie un an pliiin, cu așteptări, cele mai multe dintre ele împlinite, celelalte le-am așezat în cutiuța Lecții învățate!
Prima și singura mea DORINȚĂ pentru anul următor și pentru toți cei care vor veni este Să fiu sănătoasă! Și fix asta vă doresc fiecăruia dintre voi!
Eu vă îmbrățișez pe toți și pe fiecare în parte și tare m-aș bucura să îmi scrieți aici ce subiecte v-ar interesa să citiți, să aflați de la mine! Vă mulțumesc mult pentru sugestii!
Sursa foto: https://pixabay.com/en/hourglass-clock-time-period-hours-2910951/
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments