Ca elevă, am luat mai tot timpul premii. De la mențiune la premiul I și invers. Nu-mi amintesc exact de câte ori am luat premiul I sau al II-lea, știu sigur că am fost și la liceu printre cei care au primit diplome. Nu-mi mai amintesc nici ce-am simțit când eram pe scenă la careu și directoarea ne striga la microfon pe toți cei care luam premiu. Iar noi ne îndreptam în văzul întregului cartier să ne luăm trofeul.
Ce îmi amintesc foarte clar este că în primii ani de școală ai mei ne promiteau, mie și fraților mei, mult jinduita bicicletă Pegas dacă vom lua premiu. Și iarăși îmi amintesc ca ieri că după ce luam premiul și întrebam de bicicletă răspunsul era:
”Păi ce? Ai învățat pentru bicicletă?! Ai învățat pentru tine!”
Și apoi, ca un fel de scuză pentru promisiunea făcută și neținută, tata ne ducea, după premiere, la cofetăria din cartier să ne cinstească cu o prăjitură și un suc. Și de fiecare dată îmi alegeam aceleași două prăjituri: bezea și cartof. Și ceream și Cico pentru a fi cu adevărat festin. Savuram fiecare clipă petrecută acolo, era o sărbătoare pentru noi, în care discutam ce vroiam, ne bucuram unii de alții și de momentul respectiv. Uitam de bicicletă, de premiu, de orice altceva. Eram doar noi și bucuria. Apoi plecam spre casă și începea vacanța.
Acum particip la premiere din public, uitându-mă cu gâtul lungit la scenă pentru a-mi vedea puii de om. Fiecare sfârșit de an școlar, fiecare serbare a lor o trăiesc cu intensitate maximă. Și de fiecare dată când îi aud recitând poezia sau le aud numele strigat pentru a-și lua premiul, mă emoționez până la lacrimi. Și le las să se reverse pentru că sunt lacrimi eliberatoare, de dragoste, de bucurie, de mândrie.
Momentul acesta, care durează câteva minute, eu îl resimt ca pe întreg anul pe care tocmai îl încheie, căci mi se succed toate imaginile adunate în acest răstimp: teme, teze, fișe, proiecte, lecturi, caiete, cărți, concursuri, reușite, dezamăgiri, dimineți, alarma telefonului, cămăși călcate, nopți târzii, suferințe, lacrimi de-ale lor, de-ale mele, încurajări, muncă, program, organizare, refulare, renunțare, revenire, ridicare și înțeleg, încă o dată, câte se ascund în spatele unei clipe.
Am preluat și eu obiceiul tatălui meu și sărbătoresc cu ei fiecare final de an școlar printr-o ieșire la un suc, o prăjitură, o pizza sau orice altceva își doresc ei. Mergem cu toții într-un loc ales de ei unde vorbim, evaluăm și mai ales îi ascultăm și ne bucurăm de bucuria lor. Sărbătorim nu atât rezultatul, cât mai ales efortul depus un an întreg.
Întrebând-o pe Daria zilele trecute ce își aduce aminte despre serbările de premiere din primii ani de școală, mi-a răspuns așa:
Îmi amintesc de faptul că am primit cărți și diplomă.
Îmi amintesc că deși am fost prima toți acești ani de școală, voi nu ați făcut un caz din asta și v-ați comportat firesc, normal.
Îmi amintesc că părinții colegilor mei, care nu luau premiu, le făceau cadouri – telefoane sau alte lucruri pe care mi le-aș fi dorit și eu. Asta mă enerva la început și mi se părea nedrept, pentru că voi niciodată nu mi-ați luat ceva material. Dar în timp am înțeles de ce.
Și cel mai mult îmi amintesc de ieșirile la terasă de după serbare, de momentele în care eram cu toții și sărbătoream.
Ce vreau eu să spun referitor la serbări de an școlar este că e important ca acestea să rămână amintiri frumoase pentru copiii noștri. Indiferent de cum alegi să petreci acest moment, e important să ai în minte faptul că este un moment de bilanț în care accentul trebuie să fie pe părțile bune. Nu e loc de reproșuri, acuze sau altele de acest gen.
Ca părinte e important să te concentrezi pe partea bună a copilului tău! Peste ani, peste zeci de ani nu-și va mai aminti ce și câte premii a luat, ci felul în care te-ai comportat tu cu el. Fă-l să simtă că în ochii tăi el este PREMIANT!
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments