Vacanțele mele de vară au miros de țară, gogoși calde, turte făcute pe plită, borș de fasole pestriță și apă de colonie de lăcrămioare. Petrecute alături de bunicul meu de pe mamă, lunile de vară erau perioadele mele de libertate, de cer senin, de zile lungi pe dealuri alături de alți copii veniți în vacanță la bunici, fără reguli, fără program. Bunicul, care făcea mături și ne lăsa pe tăblia patului toate bunătățile, pe post de mic dejun, înainte ca el să plece la grădină și să trebăluiască, era în lunile de vară și mamă și tată pentru noi, nepoții.
Ne trezeam în mirosul gogoșilor perfect crescute și ninse din belșug cu zahăr pudră. Le mâncam fără a ne spăla sau schimba de pijamale, ne lingeam fiecare deget pentru a nu irosi nimic, apoi porneam pe cărare spre grădină, unde îl găseam pe bunicu aplecat deasupra straturilor. Și primeam sarcini.
Erau duminicile în care dimineața devreme bunicul se bărbierea cu briciul într-un ciob de oglindă, lângă fereastră, iar unul dintre noi îi ținea o curea de piele pe care el își ștergea din când în când briciul. Se îmbrăca cu hainele bune, se pieptăna cu un pieptene cu dinți mici și deși. Se dădea cu apă de colonie cu miros de lăcrămioare pe cap, ne dădea și pe noi, își punea pălăria și porneam spre biserică.
Copiii mei nu au amintiri cu bunicii lor buni. Pentru că nu mai sunt, pentru că nu le-au putut fi aproape sau pur și simplu pentru că așa a fost să fie la noi. N-au petrecut nicio vară la bunici, deci nu știu și nu vor ști niciodată cum este. Nouă nu ne-a bătut niciun bunic la ușă să ne întrebe dacă pot ieși cu nepoții la plimbare în parc, sau la film, sau oriunde ar fi dorit ei să-i ducă. Și mi-ar fi plăcut mult să se întâmple asta, uneori aș fi vrut taaaare să vină un bunic și să mă întrebe dacă am nevoie de 5 minute libere și nu pentru a sta (deși n-ar fi fost deloc rău) ci pentru a trage o fugă până în piață să iau legătura de leuștean pe care uitasem să o iau.
Și am plâns mult la începuturile mele de mamă pentru că nu am avut un bunic lângă mine pentru copiii mei și mi-era ciudă pe prietenele mele care aveau părinți sănătoși și dornici să le ajute, soacre care le făceau de mâncare și le țineau copiii în weekend.
Dar au apărut în viața noastră persoane în chip de bunici, care au fost aproape de copiii noștri precum bunicii adevărați. Și ne-au iubit copiii ca pe nepoții lor și și-au așternut propriul suflet în relația ce creștea frumos între ele și cei doi. Și am avut momente când m-au enervat și am avut opinii diferite legate de cum să se comporte cei mici în parc, legat de ce și când și cum să mănânce, de cum să nu facă diferențe între ei doi, cât și când să le dea suzeta, cum să-i adoarmă, ce program să urmeze.
Și m-am gândit de câteva ori să renunț și să continuăm aventura doar noi doi, ca părinți, și singurul lucru, care m-a oprit să fac asta și care m-a determinat să duc relația mai departe cu bunicile noastre de suflet, a fost iubirea lor infinită pentru copiii noștri, nepoții lor adoptați. Și am bătut în retragere.
Ce-am înțeles eu:
- Bunici și părinți aparținem unor generații diferite, cu mentalități și puncte de vedere diferite pe mai multe subiecte, nu doar în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor. Dar atâta vreme cât sunt viziuni cu care putem conviețui, care nu ating în niciun fel dezvoltarea copiilor, sănătatea lor, nu e cazul să fac o tragedie. Și am ales să privesc unele situații cu umor și ironie, știind că întotdeauna este dragoste în spatele unor gesturi.
- Că nu trebuie să fiu eu în tot și în toate pentru copiii mei. Pentru că nu e sănătos ca ei să fie înconjurați doar de mine și că tatăl lor, că bunicile adoptate au importanța lor în viața copiilor mei. Când era Daria mică aveam senzația că doar eu știu ce e bine pentru ea, că eu sunt singura persoană care merită să fie în preajma ei, că toți ceilalți nu știu nimic despre a crește un copil, nici măcar tatăl ei. Mai târziu, am înțeles că oricâte persoane ar fi lângă ea, iubirea ei pentru mine rămâne aceeași. Doborâsem o frică și am câștigat toți.
- Că iubirea celor mai în vârstă e diferită de cea a părinților, că ei sunt mai blânzi, mai îngăduitori, poate tocmai pentru că au înțeles că nu e o dramă dacă cel mic primește un dulce după masa de prânz. Că e mai important să primească iubire, aceasta îl face să crească drept și frumos. Mă temeam că bunicile noastre îi alintă prea mult și că ce mă voi face eu cu ei după ce acestea nu vor mai veni la noi zi de zi. Și apoi mi-am adus aminte de bunicul meu și mi-am zis că e bine că îi răsfață cineva. Și realitatea mea mi-a demonstrat că nu au devenit răzgâiați după anii în care cele două doamne au avut grijă de ei cât eu am eram la serviciu. Ba din contră, le făcea bine un alt ritm.
Am avut ocazia să vorbesc adesea cu bunici de prin parc. Toți îmi spun același lucru, deși sunt persoane care nu se cunosc între ele:
”Îmi iubesc nepoții mai mult decât mi-am iubit copiii. Cu ai mei nu am avut atâta timp și atâta răbdare cât am cu nepoții”.
Și m-am făcut că nu văd lucruri cu care nu eram de acord și am preferat să las iubirea dintre copiii noștri și bunicile lor adoptive să-și vadă cursul.
Și ei sunt acum mari, sunt bine și mai presus de orice au amintirile lor, iar temerile mele s-au dovedit a fi neîntemeiate pe termen lung.
Sursa foto: https://pixabay.com/en/grandfather-peasant-colombia-455978/
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments