A trecut aproape un an de la primul meu articol scris pe blog, când îmi promiteam că voi scrie cel puțin de două ori pe săptămână. Am făcut asta o perioadă, după care a venit valul și m-am oprit. Ce-am făcut în tot acest răstimp?! Multe, foarte multe. Am senzația că în 2015 am trăit comprimat cel puțin vreo trei ani. S-au succedat cu repeziciune tot felul de evenimente în viața mea, unele care m-au bucurat, altele care m-au bulversat, din unele am învățat, pe altele nu le-am înțeles, unele s-au repetat, dar mai presus de orice, au venit și au plecat oameni în și din viața mea. Mi-a fost dat să întâlnesc tot soiul de persoane și personalități, sau mai degrabă mi-a fost dat mie să am ochii și urechile deschise la oameni. Sigur, și până acum am socializat, doar că în acest an, simțurile mi-au fost foarte ascuțite, fiind eu însămi într-un proces de reorganizare interioară. La un moment mă întrebam unde am trăit până acum. Întâmplarea face că anul acesta am ieșit din zona de confort și asta mi-a dat ocazia să învăț. Să privesc, să meditez, să mă întreb, să lupt, să cad, să mă ridic și iar să învăț.
Am fost spectator și actor într-un spectacol fascinant cu oameni, tot soiul de temperamente, atitudini, abordări, mentalități. Am întâlnit oameni deschiși, frumoși, modești, care revarsă în jurul lor bine, calm, iubire, alături de care aș putea sta o veșnicie fără să fac nimic, doar să-i simt acolo, aproape. Am întâlnit și reversul acestora – persoane reci, distante, arogante, dar și mai rău – persoane frustrate, pline de venin, sau mieroase, gata-gata să te farmece cu părțile lor frumos ambalate, dar goale sau mai rău, putrede. Oameni făcuți din minciună. Un adevărat tablou, o panoramă a diferitelor moduri de a trece prin viață, a feluritelor alegeri ale verbului A FI, un fel de împletitură din ițe viu colorate, atrăgătoare, combinate cu ițe pipernicite, urâte. Și în tot acest vârtej amețitor, din care uneori am reușit să mă ridic, alteori am căzut, am simțit că a fost nevoie să fiu acolo, să-mi răspund la unele întrebări, să-mi dau seama cum îmi place să fiu și ce alegere să fac. Plecam uneori spre casă copleșită de tot soiul de gânduri, dezamăgiri iscate din neputința mea de a înțelege de ce sunt unii oameni așa și mai ales de ce trebuie să interacționez eu cu ei.
Și tot acest vuiet se oprește, de fiecare dată, când deschid ușa casei. Mă întâmpină cu bucurie ei doi – două universuri senine, curate, diferite, pline de viață, care îmi opresc toată alergătura sentimentelor mele. Și pe măsură ce mă fac comodă acasă, gândurile-mi amuțesc, și sunt atentă la ei, la vorbele lor, la acțiunile lor. Îmi turuie ziua lor de școală sau de grădiniță, îmi arată un stimulent sau să îmi recită poezia minunată învățată astăzi la română. Mă îmbrățișează, mă complimentează (”Smaraldule ce ești!”, ”Ești draga mea”), își manifestă bucuria de a le fi alături. Instantaneu mă cuprinde energia și dorința de viață, o viață frumoasă și curată. Aș sta cu ei tot timpul, pentru că mi-e bine, pentru că uneori mi-e frică să mai ies afară pentru a nu mai întâlni urâtul. M-aș fereca în casă cu ei doar pentru a-i auzi crescând.
Și totuși, ei nu fug din fața greutăților. Când ceva nu le iese, continuă la nesfârșit până reușesc (mă gândesc mereu la etapa în care învață să meargă – cad, plâng, se ridică, iar cad, iar plâng, fac doi pași, se opresc, continuă și apoi reușesc să meargă, să fie stabili, să alerge chiar).
Ce fac de sunt fericiți?!
Spun din ce-am văzut la ai mei, dar sunt convinsă că vă veți recunoaște proprii copii.
- Nu au prejudecăți. Copiii se bucură de tot ce văd în jur.
- Sunt mereu în prezent.
- Se supără repede și le trece la fel de repede.
- Iartă cu tot sufletul și toți cei din jurul lor le sunt prieteni (sigur ai auzit adeseori în parc întrebarea: Vrei să fii prietenul meu?).
- Stau alături de cei cu care se simt bine.
- Caută compania copiilor cu care au lucruri în comun, iar dacă nu găsesc liantul, pleacă în căutare, fără supărare.
- Văd mereu binele din jurul lor, așa ca în povești.
- Sunt cine vor ei să fie: dimineața sunt pești, la prânz sunt vulturi, iar seara copii sau mame sau tați. Aleg ce vor să fie!
- Iubesc și o arată, fără să se teamă de nimeni și de nimic. Plâng, fără să se gândească că cineva i-ar putea. judeca.Plâng, se eliberează și apoi merg senini spre alt loc de joacă.
- Sunt liberi, au mintea și sufletul deschise pentru nou.
- Nu au temeri, doar în măsură în care acestea sunt inoculate de vreun adult, prea grijuliu.
- Au mereu prieteni, pentru că pot ierta.
Lista poate continua. În acest an recunosc că ”am furat” multe de la ei pentru a-mi găsi liniștea. Și am putut să-mi explic unele comportamente, să înțeleg de ce unii oameni mari aleg să fie răutăcioși, să-i iert. Și mă bucur că sunt într-o continuă învățare: că eu îi învăț pe ei ceea ce știu, iar ei mă învață pe mine din ceea ce sunt. Dar mai presus de orice, am învățat SĂ ALEG – cum să fiu, cu cine să fiu, unde să fiu. Și când fac o alegere, mă gândesc la copiii mei și știu imediat răspunsul 🙂 Să fiu un OM BUN!
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments