Acum vreo opt ani s-a pus în discuție să ne mutăm spre București. Decizie deloc ușoară, căci acolo unde eram deja, totul mergea ca pe roate: casă frumoasă, copil sănătos și fericit, serviciu pe care îl adoram. Doar că pentru a fi o familie completă se impunea mutarea către capitală. După vreo trei luni de vară în care m-am perpelit dacă să plec sau nu, în care m-am bocit, am căutat toate posibilitățile de a rămâne cu toții în orașul de baștină, inevitabilul se apropia cu pași repezi, mari, înghițindu-mă. Când în sfârșit creierul meu a înțeles că nu e cale de întoarcere, am început să vorbesc cu oameni care locuiau de ceva vreme în București și să-i întreb cum e acolo, la capitală.
Cele mai multe răspunsuri, după cum sigur îți închipui, au fost negative:
”Cum să fie?! Greu! Aglomerație mare, oameni răi! Poate că ești un pic mai bine plătit, dar nu se merită!” sau ”Dar ce-ți veni? De ce să te muți? Nu ți-e bine unde ești? Nu știu câte șanse ai să reușești aici, în București. Lumea e rea, mai ales când aude de moldoveni. În fine, tu faci cum crezi!” și tot felul de asemenea ”încurajări”.
O singură persoană, e adevărat, prietenă dragă sufletului meu, mi-a spus: ”Va fi bine! Vei vedea! E un oraș cu multe oportunități! În fiecare weekend sunt activități pentru copii! Vei avea ce să-i oferi Dariei!” Cu aceste cuvinte m-a atins! Totul până la copii. Nimeni nu-mi prezentase, până în acel moment, perspectiva aceasta, posibilitatea de a-i deschide ei (căci doar pe Daria o aveam în acel moment) alte uși. Și pentru că decizia nu mai putea fi pusă în discuție, am început să fac toate demersurile pentru a-mi găsi un loc de muncă în capitală. Era musai pentru noi ca familie să ne reunim și să fim cu toții în același loc.
Prin urmare, am mers înainte! Chiar în acea perioadă citisem pe undeva parabola broscuțelor care căzuseră în oala de lapte. Sigur o știi, dar am s-o spun pe scurt aici:
”Se făcea că două broscuțe căzuseră într-o oală cu lapte, pus la prins. Broscuțele de pe margine au început a striga: Aveți grijă! Vă veți îneca! E mult lapte! Sigur vă veți îneca! Una dintre cele două broscuțe auzind vorbele celor din afară a dat cât a dat din lăbuțe și s-a înecat. Cealaltă, și-a propus să nu mai audă nimic din jur, și a început să dea cu forță din lăbuțe, să înoate cât a putut de tare, până când laptele a devenit bătut și a putut ieși la suprafață”.
Chiar mă simțeam precum cele două broscuțe și m-am gândit, după ce am citit parabolă, să aleg să fiu broscuța surdă.
Am pornit spre București. Primul punct de întâlnire cu omul meu – metrou Piața Unirii. Bun așa, dar cum ajung la Piața Unirii?! Am coborât din maxi-taxi, care mă lăsase la Gara de Nord, și am început să întreb trecătorii unde este metroul (pe vremea aceea nu știam că stațiile de metrou sunt semnalizate cu un ”M”). Primul îmi spune că nu știe. Al doilea trecător ezită și îmi arată o direcție greșită. WTF? Într-adevăr, oamenii sunt răi în București, vezi amicii mei au avut dreptate. Cum să nu știi unde este stația de metrou?! (mai târziu am înțeles că într-un oraș mare nu e musai să știi tot, nu ai cum). A treia oară mi-am încercat norocul la un gardian, care m-a îndrumat spre metrou. Buuuun. Dar aventura acum începe. Am coborât la metrou șiiii…. de unde știu eu ce tren merge în direcția P-ța Unirii?! O iau de la capăt cu întrebările. Din nou, primele persoane nu au știut să mă direcționeze. Am găsit pe cineva care m-a dumirit. Am urcat și am stat într-un stres continuu până am auzit că urmează stația de metrou dorită. Mi-era teamă să nu o ratez. Ajung. Ies din garnitura de tren și m-a năpădit puhoiul de oameni. Se întâmplase ca în acel moment să fie în stație două trenuri, prin urmare mulțimea s-a dezlănțuit. Nu mai văzusem până în acel moment atâția oameni adunați într-un loc decât la vreun protest. Am rămas țintuită pe loc. Unde s-or duce atâția oameni? mă întrebam în sinea mea. Spre scări evident, spre lumină. M-am alăturat și eu hoardei de oameni. Mă simțeam ca într-un documentar de la Discovery în care se arătau turme de antilope alergate de prădători. Eram fascinată și în același timp îngrozită. Nu înțelegeam de ce se grăbeau atâta. Urcam scările, cu ochii îndreptați spre ieșire pentru a-mi găsi omul. Îl zăresc în mulțimea aceea imensă și am simțit, în sfârșit liniște. Ajung în dreptul lui și îl aud cum îmi spune amuzat:
Se cunoaște că nu ești din București!
Da? Cum așa? întreb eu cu inocență.
Ai ochii ieșiți din orbite! continuă el pe același ton.
Cam așa, cu ochii ieșiți din orbite, am petrecut primele luni în capitală. Eram uluită de câte mașini sunt pe stradă, de vuietul necontenit al orașului, de faptul că aici părea că nimeni nu doarme niciodată. Nopțile erau la fel de animate precum zilele era ceva pe care îl vedeam pentru prima dată în viață. Eram într-o continuă uimire și foarte atentă la tot ce era în jur. Nu-mi plăceau foarte multe, în primă etapă: nu-mi plăcea faptul că mergeam zile întregi și nu întâlneam pe cineva cunoscut (în orașe mici nu apuci să faci câțiva pași că îți iese vreo cunoștință în cale), nu-mi plăcea faptul că trebuia să fac aprovizionarea de la supermarket pentru întreaga săptămână pentru că toate magazinele erau departe și pentru că întotdeauna nu era timp sau era prea aglomerat pentru a face cumpărături. Nu-mi plăcea că terminam programul de lucru pe la 17.30 și ajungeam acasă în jur de 18.30 și nu mai înțelegeam nimic din viața mea, din timpul petrecut cu familia mea. Mă simțeam ca într-un carusel, cu cineva care dăduse pe viteză maximă, iar eu eram atât de amețită încât tot așteptam să se termine cursa și să cobor.
Dar mi-am adus aminte de broscuțe. Și-am început să dau din lăbuțe, tare, din ce în ce mai tare, pentru a nu mă îneca. Și-am început să colind orașul în weekend-uri. Să văd locuri despre care doar auzisem. Să îmi setez mintea doar pe partea bună a lucrurilor. Să ies cu Daria la toate evenimentele pentru copii. Să merg la teatru, la Teatru Național și să văd pe scenă, la câțiva pași de mine, marii actori ai țării. Să merg la concert, la Sala Palatului, să ascult și să dansez pe muzica artiștilor mei favoriți. Să merg prin parcurile mari din oraș, să mă molipsesc de relaxarea oamenilor de acolo, de faptul că fac ceea ce doresc să facă, fără a ține cont că îi vede X sau Y. Să-mi fac amici, prieteni noi! Să constat că mulți dintre ei erau ca și mine, adică din afara Bucureștiului.
Ce-am înțeles eu, după atâția ani, din această mutare:
- că pentru mine, ACASĂ, este acolo unde este familia mea mică – adică omul meu drag și cei doi copii; că mă simt ca acasă la frații și surorile noastre și la câțiva oameni dragi noi și aproape de sufletele noastre;
- că teama de necunoscut, de nou, poate fi, de cele mai multe ori, o capcană și mai ales o piedică spre un drum mai bun. Am înțeles în anii aceștia că doar ieșirea din zona de confort a fost cea care m-a ajutat să evoluez (poate nu întotdeauna o evoluție înspre bine, dar au fost lecții de viață, tare bune pentru mine);
- că oameni buni și oameni răi există peste tot, nu doar în orașe mari. Da, evident, în orașe mai mari sunt mai numeroși, e normal, dar ei există peste tot. Că ține doar de mine ce doresc să văd, cu cine vreau să mă înconjur și alături de cine aleg să petrec timpul;
- că merită să încerci! Că trebuie să-mi dau o șansă, atunci când vreau să fac ceva! Cu toate urmările de după!
- Că orice decizie are și părți bune și părți rele.
Când cineva îmi spune că sunt ”bucureșteancă” nu reacționez în niciun fel. Nu mă simt așa, chiar dacă am ”buletin de București”. Nu mă simt nici băcăuancă, nici gălățeancă, nu mai leg identitatea mea de un loc anume. O leg doar de mine însămi, de sufletul meu. Am înțeles acum, după atâția ani, că mă pot adapta oriunde, atâta vreme cât am cei trei oameni dragi alături de mine.
Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta
comments