Vorba muuuuultă…

Copiii mei vorbesc mult. Și noi, părinții lor, vorbim mult, dar ei ne depășesc fără efort. Cred că dacă ar exista un concurs de tipul ”Copiii vorbesc mult” ar câștiga cel puțin un golden buzz, dacă nu chiar marele trofeu. Vorbesc aproape tot timpul, mai puțin când dorm, deși și în somn Rareș vorbește uneori. Vorbesc la masă, pe stradă, în casă, când se joacă, pe toaletă, despre tot și despre nimic, despre lucruri care îi frământă sau spun cu voce tare fix ce le trece prin cap în acea secundă.
Vorbesc mai ales când vorbesc eu la telefon. Cred că acesta este momentul lor favorit. Se întâmplă uneori să preiau câte un telefon de serviciu când mă aflu după-amiaza acasă. Văd numărul necunoscut care apelează și le spun:

Mă sună cineva și voi vorbi câteva minute. Vă rog să nu faceți prea multă gălăgie.
Răspund în cor amândoi:
Da, mamă.

Pentru a mă asigura că voi duce o convorbire firească, iau repede telefonul și mă duc în altă cameră, închizând atent ușa după mine. Răspund. Nu cred că apuc să vorbesc un minut, că aud ușa camerei în care mă aflu trântită de perete și un urlet disperat, ce vine dinspre Rareș:

– Mamă, fac caca! Aprinde lumina la baie!

Urletul a fost cât se poate de tare, cel mai probabil a auzit jumătate de București nevoia lui fiziologică, prin urmare și interlocutorul meu care se bâlbâie și își cere scuze. Închid repede conversația cu persoana în cauza, cerându-i politicos să revină a doua zi pentru a ne putea înțelege, cobor de la înălțimea mea de femeie antreprenor și revin în realitate, ștergând partea dorsală a celui mic. În timp ce execut sarcina de mamă, îi spun:

Rareș, vorbeam la telefon! Rămăsese că nu mă deranjați!
Și ce vroiai?! Să fac pe mine?!
Nu, să îi ceri Dariei să aprindă lumina!
Nu, eu pe tine te iubesc!

Ok, tocmai aflu că iubirea se numără și în ștersuri la fund.
După câte o zi de muncă intelectuală (adică de stat pe scaun și la laptop, navigând pe Facebook și pe site-uri de divertisment, așa cum consideră 80% dintre concetățeni) când sunt scursă de orice vlagă, îmi arunc trupul în metrou și las mintea să zburde. Și mă gândesc cum ar fi să ajung acasă și să mă întind pe canapea, să mă uit fix în tavan fără să mă mai gândesc la nimic, eventual să beau un ceai în tihnă preț de o jumătate de oră și apoi să-mi văd de cele trebuincioase. Visul se spulberă cu repeziciune, căci aud stația de metrou la care trebuie să cobor. Întâi, mă duc să-l iau eu pe Rareș la grădiniță. Mă vede de cum intru pe hol, vine către mine alergând în goană, cu părul în toate părțile și începe tirada:

Mamă, ce bine că ai venit! Trebuie să mergem în parc, mă așteaptă cel mai bun prieten al meu. I-am promis că vin. Și ai 5 lei? Trebuie să mă dau în gonflabilă. Aaa, și uite, ce căsuță am făcut astăzi!

Toate aceste propoziții sunt spuse dintr-o respirație, ca un om fugărit de gânduri, disperat să nu piardă vreunul și cu grija de a-și duce planurile la capăt. Ne îndreptăm spre parc și pe drum în spune tot felul de lucruri legate de ziua lui. Îl ascult, forțându-mi mintea, la început, să înțeleg toate vorbele lui. Apoi, mă destind și încep să mă amuz. Și la auzul celor de peste zi și la gândul că ceaiul visat nu are nicio șansă să se materializeze.
Ajungem acasă. Nu apuc să intru cu toate bagajele după mine, că o aud pe Daria:

Mamă, ce bine că ai venit! Hai să-ți spun! Am văzut un tutorial despre ojă. Despre cum se aplică și ce modele poți să îți faci.
Stai, trebuie să fac un schimb rapid de gânduri. Tocmai terminasem o discuție despre Spiderman, iar acum mi se vorbește despre ojă și modele de ojă. Buuuun.
Ce modele Daria?
Vine lângă mine și începe să-mi arate, explice cum se face treaba. În acest interval Rareș ascultă, după care îl aud.
Daria, acum e rândul meu! Ai spus destule!
Dar, Rareș, se apără Daria, eu am așteptat-o pe mama o zi întreagă să vorbesc cu ea. N-am apucat să termin. Ai răbdare!
Nu, eu am ceva mult și important de spus!
Ce este așa important, Rareș? mă amestec eu, cu speranța că voi găsi echilibrul. Las-o pe Daria să termine ideea!
Am văzut un costum de Spiderman, care din mâini scoate fire de pânză de păianjen. Te rog să mi-l iei! Te rog, te rog, te rog, și pune mocuța de pisicuță în ideea că eu voi fi topită și voi ceda.

Contrariată, mă întreb care este viteza gândurilor în mintea unui copil. Și apoi mă întreb dacă nu cumva neuronii mei sunt cam leneși de nu mai pot procesa cu viteză atâtea idei, vorbe, speranțe. Îi iau pe rând, așa ca în sala de judecată. Îl ascult când pe unul, când pe altul. Uneori, mintea mea mai fuge în bălării, dar au ei grijă să mă readucă în realitate. Se mai impune la anumite intervale să bat cu ciocanul în masă pentru a reinstaura ordinea. Evident, unul dintre ei se consideră nedreptățit, căci ”avea ceva mult și important de spus”. Îi ascult, mă amuz, apuc să mai dau și eu câte o replică pe ici pe colo și îmi spun că ai mei copii vorbesc mult. Și pentru că eu nu mai am loc să vorbesc, scriu. Uneori și pe blog 🙂

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments