Vorba care doare

Cu ceva vreme în urmă, într-una dintre zile, îi spun lui Rareș, după ce făcuse ceva deranj prin casă:

– Numai probleme îmi faci! pe un ton glumeț, ușor ironic.

Eu, de felul meu, sunt o persoană ironică și mă ajut de umor pentru a depăși situații care nu-mi fac plăcere, altfel spus ”fac haz de necaz”. Rareș nu a reacționat în niciun fel, văzându-și de treabă, în schimb o aud pe Daria, din camera ei, spunându-mi:

– Mamă, nu-i mai spune niciodată așa! Știi cât doare vorba asta! Mi-ai spus-o și mie și nu mi-a plăcut!

M-a lovit trăznetul. M-am oprit din ce aveam de făcut și m-am dus la ea:

– Daria, când ți-am spus asta?! Îmi pare rău, știi că eu mai glumesc cu voi, am încercat eu să mă scuz cumva, să dreg busuiocul.

– Știu că nu a fost cu intenție, de aceea nu ți-am spus nimic atunci, dar pe mine m-a durut, îmi dă replica Daria, sec, onest și tăios.

– Îmi cer scuze! Chiar nu am vrut să te rănesc, am mai adăugat și am ieșit din camera ei, vuindu-mi capul de gânduri și sufletul de sentimente de regret și părere de rău.

Aruncasem cu ușurință o vorbă, despre care eu n-am crezut nicio secundă că poate răni pe vreunul dintre ei, crezând cu tărie că e o glumă, că probabil ei vor simți faptul că nu-mi convine ce se întâmplă.

Mi-am adus apoi aminte de tot soiul de vorbe ce mi-au fost aruncate de-a lungul anilor (”nu înțelegi nimic”, ”ești superficială”, ”lasă-mă cu tâmpeniile tale”, ”astea nu sunt activități din care să trăiești”, ”habar n-ai ce se întâmplă în lumea reală”, ”ești prefăcută”) de la tot felul de persoane, care cu siguranță la momentul respectiv nu au conștientizat că m-au rănit. Doar că pe mine m-a durut. Tare. M-am întrebat atunci dacă nu cumva ei au dreptate. Poate chiar nu am habar pe ce lume trăiesc. M-au făcut ca pentru o vreme, sau pentru totdeauna, să nu mai deschid gura în fața lor, să nu mai spun ce gândesc cu adevărat, ce simt, ce visez. Făceam conversații în care dădeam fix replicile pe care ei le considerau demne de a fi în discuție. Abia atunci am devenit prefăcută cu adevărat, abia în acel moment nu am mai fost eu și îi mințeam. Dar prețul era prea mare pentru mine. Și-am început să caut răspunsuri pentru frământările mele în cărți. Și-am înțeles, de fapt, că problema este la ei și nu la mine. Că cei care aruncă vorbe fără să se gândească la celălalt, fără să se pună nicio secundă în pielea lui sunt oameni frustrați, complexați, ignoranți, LIPSIȚI DE EMPATIE în acel moment sau în general.

Căci despre asta este vorba aici. Despre faptul că se vorbește foarte puțin, spre deloc despre EMPATIE (capacitatea de intui, înțelege ce simte interlocutorul tău, de a face un efort de imaginație și de a te transpune în situația celui din fața ta) acasă, la școală, între prieteni, în diverse cercuri. Despre faptul că societatea noastră este profund individualistă, iar ideea de echipă, de lucru în grup, este prea puțin încurajată spre deloc, și acolo unde există este firavă, căci conviețuiește în marea de egoism a lucrului individual. De la faptul că în sălile de clasă elevii stau în pupitre individuale, primesc testări și verificări individuale, în detrimentul lucrului după metoda proiectelor, în care 3-4 colegi ar putea lucra și ar avea posibilitatea de a se cunoaște, de a se accepta așa cum sunt, de a empatiza. Este vorba despre faptul că fiecare își vede doar interesul lui,  necazul lui, durerea lui, problema lui, care este cea mai mare și cea mai importantă. Perfect adevărat! Întotdeauna problemele noastre sunt cele mai importante, dar când în ecuație sunt două sau mai multe persoane e de bun simț să te gândești și la celălalt.

M-am bucurat că Daria mi-a spus ce a simțit. Mi-a demonstrat că vede în mine un interlocutor capabil să o asculte și să își repare greșeala. M-am pus în locul ei și am înțeles că acea vorbă aruncată la întâmplare a durut, că a simțit în acel moment că nu face nimic bine din ceea ce face, că eu nu văd toate lucrurile minunate pe care le-a realizat și am înțeles dintr-odată injustețea vorbelor mele. Și m-a durut o dată în plus pentru că era vorba despre ea.

Cum văd eu lucrurile:

  • Ca mamă sunt primul lor model. Ce zic și ce fac eu are un impact major asupra lor. Eu îmi doresc ca ei să fie oameni buni, clar acțiunile mele trebuie să fie bune și de urmat;
  • Îi întreb și ce au învățat la grădiniță/școală (sunt atentă și la informațiile pe care le acumulează), dar obligatoriu îi întreb și cum s-au simțit la grădiniță/școală. Cu ce colegi își petrec timpul, dacă se simt confortabil cu ei, care sunt colegii față de care se simt mai apropiați, care sunt cei care le sunt indiferenți și mai ales de ce;
  • Îi învăț (acum mai mult pe Daria) să își știe foarte bine valoarea, să fie capabili să se autoevalueze obiectiv. În felul acesta vor simți imediat oamenii din jur care vor cu orice preț să-i destabilizeze, să le scadă încrederea în ei. În această situație e cazul să-și impună limitele.
  • Când există situații care implică și pe altcineva, în afară de ei, le cer ca înainte de a spune, de a face ceva sau de a lua o decizie să se pună și în pielea celuilalt. Să își imagineze că este colegul lui și să intuiască ce ar simți dacă ar fi acesta. Doar după acest exercițiu pot lua o hotărâre. În acest mod pot intui durerea, supărarea, dezamăgirea, bucuria, fericirea celuilalt și vor ști că ceea ce vor să facă este bun sau nu.

Empatia se învață, se dezvoltă, este un exercițiu pe care fiecare dintre noi îl poate face. Este vorba doar despre dorința și voința fiecăruia. E adevărat că sunt unele persoane mai empatice decât celelalte, că vin pe lume cu această capacitate, cu sensibilitatea față de ceilalți, au o ușurință aparte în a simți, intui prin ce trece celălalt, au o mai mare deschidere către oameni. La fel de adevărat este că persoanele raționale, logice, care au nevoie de argumente palpabile pentru a pricepe lucrurile, situațiile pot deveni empatice, dacă vor.

Empatia te face mai uman, mai bun, mai tolerant și mai ales atent la ce vorbe scoți și cum te comporți cu ceilalți!

Empatia stă la baza unei lumi mai bune, pe care fiecare dintre noi și-o dorește. Iar lumea aceasta bună, după care tot tânjim, o face fiecare dintre noi în parte și toți împreună!

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments