Revenirea la grădiniță – iubire și răbdare

Fiecare început de an școlar este cu emoție pentru mine ca mamă. Cel puțin atunci când au loc schimbări în viețile lor, fie că sunt la început de grădiniță sau de școală, fie că schimbă colectivul, fie că au profesori noi sau colegi noi. Începe să-mi tremure sufletul în mine pentru că îmi doresc să le fie bine. Ca fiecare părinte, nu-i așa?! Cred că orice durere poate fi suportabilă, chiar și cea de măsea, prin comparație cu durerea pricinuită de suferința copiilor tăi.

Toamna aceasta a însemnat pentru Rareș noi colegi și noi educatoare. M-am pregătit cum am putut mai bine pentru aceasta schimbare, l-am pregătit și pe el din timp, fără a oferi dimensiuni gigantice schimbării și am pornit la drum cu sufletul deschis și încrezători că acomodarea va fi una lină.

Dar sufletul meu nu tremura degeaba, căci îmi știu copilul și știu că schimbările nu intră în categoria favoritelor. Dimineți cu plâns, dintr-acela încet și trist, ca o jelanie, cu încercarea de a se stăpâni și cu neputința de a-și exprima pe deplin suferința.

Rareș, ce te doare?

Mi-a plăcut tare mult în vacanță, pentru că ai fost cu mine și m-ai iubit și m-ai drăgălit, îmi spune în prima dimineață de grădiniță, șușotit, atât cât să-l aud, atât cât să-și descarce amarul.

Și mie mi-a plăcut la fel de mult că am fost în vacanță.

Bine, dar mi-e frică! continuă el, în speranța că vom fugi amândoi de-acolo și că ne vom întoarce acasă unde vom sta până la adânci bătrâneți împreună.

De ce ți-e frică? întreb eu, anticipând deja răspunsul.

Pentru că nu cunosc pe nimeni!

Of, da! Știu și eu acest sentiment. Poate că nu l-aș mai numi ”frică” dar e clar o stare de disconfort atunci când întâlnești oameni noi. Și vine din adâncurile noastre, din teama de a nu fi respins, de a nu aparține niciunui grup, de a nu fi recunoscut, valorizat. Și asta nu pentru că mi s-ar fi întâmplat ceva neplăcut, și nici pentru că lui i s-ar fi întâmplat ceva anume, ci pentru că vine din dorința fiecărui om de a trăi în armonie cu semenii lui.

Îl îmbrățișez, îl încurajez, îi spun că este o ocazie bună să își facă prieteni noi. Cuvintele nu au efectul dorit de mine, căci frica i-a paralizat mintea. Intră în clasă, temător și totuși cu speranța că vreo minune se va întâmpla și fie se va teleporta acasă, fie va fi recunoscut de către toți colegii și doamne, ca și când și-ar fi petrecut ani întregi alături de ei.

Grea acomodare, cu dimineți cu sufletul greu și cu după-amiezi senine, căci făcând tot felul de lucruri alături de ceilalți copii, a constatat și singur că nu-i chiar atât de rău.

În fiecare dimineață a primei săptămâni de grădiniță m-am trezit cu speranța că Rareș va avea o altă abordare, că va avea măcar o minimă dorința de a-și cunoaște colegii. Dar o luam de la capăt. Îmi activam în minte toate teoriile și metodele pe care le știam pentru o mai bună acomodare pentru el. L-am îmbrățișat, l-am ascultat, mi-am reprimat toate discursurile pe care le credeam eu a fi numai bune de spus, daaaar pe la mijlocul săptămânii a început să mă copleșească și pe mine situația.

Într-una dintre dimineți, în încercarea mea de a-i prezenta ziua de grădiniță ca pe o nouă oportunitate, mi-am adus aminte că și Daria a schimbat colective și că în fiecare an de grădiniță a avut colegi noi, doamne noi (chiar așa a și fost; nu pentru că ne-am fi dorit acest lucru, ci pentru că așa a fost să fie). La auzul vorbelor mele și cel mai probabil la deznădejdea care străbătea din acestea, Daria vine către Rareș. A simțit că e timpul să intervină. Scena se petrecea în hol, eu cu Rareș fiind pe picior de plecare. Coboară la nivelul lui și privindu-l în ochi, îi spune:

Rareș, știu ce simți! cu un ton jos, grav, răscolit de amintiri.

La auzul vorbelor ei, îl bușește și mai tare plânsul și o îmbrățișează. Stau și asist la scenă, retrăgându-mă vreo doi pași. Mă bușește și pe mine plânsul văzându-i pe amândoi acolo, uniți în aceeași durere, sprijinindu-se unul pe celălalt, ca și când ar fi fost naufragiați pe o insulă și găseau soluții de supraviețuire. A fost așa un plâns de descătușare: de tristețe pentru suferința lor și de bucurie să-i văd împreună. Mi-am șters lacrimile, cu speranța că nu mi-am stricat machiajul și ciulesc urechea mai departe la dialogul lor.

Și tu Daria ai avut colegi noi? întreabă el cu o undă de speranță în glas.

Da, și colegi noi și doamne noi. Și Rareș, trebuie să îți faci un prieten din clasă! El îți va face cunoștință cu alți colegi și uite așa te vei împrieteni cu mai mulți. Eu așa am făcut și a mers. Uite, propune-ți ca astăzi să îți faci un prieten, îl invită Daria.

El nu spune nimic. Privește în jos, ca și când ar fi știut și el metoda asta, dar parcă nu ar urma-o. Am simțit ușurarea lui, la aflarea veștii că și Daria trecuse prin asta. Despărțirea în acea dimineață a fost parcă mai ușoară.

Ne reunim seara la masă și îl aud spunându-i Dariei, printre dumicați:

Astăzi, mi-am făcut un prieten!

Bun, Rareș! îl încurajează ea, lăsând furculița jos și privindu-l în ochi.

Da, dar să știi că tot nu îmi place la grădiniță! continuă el confesiunea. La tine la școală e mult mai frumos!

Ba nu, Rareș! Ba nu! vine imediat replica din partea ei, spusă cu obidă, ca un om matur care înțelege valoarea copilăriei fix după ce a trecut. Crede-mă, e mult mai frumos la grădiniță. Acolo vă jucați, mâncați, dormiți. La școală nu mai este așa! Plus că și colegii tăi sunt mai dornici să își facă prieteni. Când ajungi la școală, ceilalți copii nu mai sunt așa deschiși la prietenii.

S-a încheiat dialogul. Au continuat să mănânce și să discute pe cu totul alte teme. Eu am fost din nou un spectator. M-am bucurat că și-au vărsat năduful și că au făcut schimb de experiență și pe această temă.

Ce-am înțeles eu:

  • Am înțeles că uneori nu trebuie să mai fac nimic, doar să fiu acolo lângă ei.
  • Am conștientizat că sunt  momente în viețile lor când nu trebuie să mai scot o vorbă pentru că oricum nu ajunge la mintea și sufletul lor și că au nevoie doar să știe că îi sprijin, că îi ascult, că își pot spune amarul.
  • După aproape 6 ani de când îi am pe amândoi, am înțeles din nou că relația soră-frate se construiește din bucăți de fericire și nefericire și că există solidaritate între ei, în ciuda tuturor certurilor, ciupiturilor, supărărilor pe care le au frecvent.
  • Mi-am adus aminte, încă o dată, că răbdarea poate face ca o schimbare să se producă mai lin și în funcție de temperamentul și personalitatea fiecăruia. Că fiecare om are propriul ritm.

Încă diminețile noastre de grădiniță sunt serioase. Plecăm fericiți de acasă și totul se spulberă când ajungem acolo. Și nu pentru că nu este bine primit, sau pentru că nu face lucruri interesante, ci pentru că, în acest moment, nu vede niciun motiv pentru care să renunțe la fericirea pe care o simte acasă. Mergem înainte, suflet lângă suflet, convinsă fiind că totul se va așeza și că va înțelege peste ceva timp (sper eu, curând) că ceea ce pare greu la început poate deveni frumos mai târziu.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments