Prietenia ca o eșarfă!

Prietenia este cuvântul care ne urmărește frecvent în viață, fie că suntem adulți, tineri, adolescenți, copii. La acest moment, pe amândoi copiii mei îi interesează prietenia. Să aibă prieteni, să aibă relații frumoase de prietenie cu cei din jurul lor. Acordă o mare atenție acestui capitol, ba aș îndrăzni să spun că uneori sunt interesați de acest subiect mai mult decât oricare altul.

Mamă, uite, mi se pare că prietena mea nu mai răspunde ca altă dată în discuțiile noastre, că parcă mă evită, îmi spune Daria. Că doar eu o sun, o caut și nu primesc din partea ei nicio reacție ca înainte. Ce s-o fi întâmplat? Am greșit eu cu ceva?

E de văzut, Daria. O fi într-o pasă proastă, cine știe?! dau eu o variantă.

Însă, când se întâmplă asemenea situații, ceva este la mijloc. Și atunci, îi spun Dariei povestea Prieteniei ca o eșarfă. Mă folosesc mult de povești în relația mea cu ei doi, sau de jocuri, căci înțeleg mult mai bine și mai repede situațiile. Și apoi, le las întotdeauna posibilitatea de a interveni.

Așadar, cu ceva ani în urmă am aflat despre Jacques Salome și Metoda ESPERE care aduce în discuție noțiunea/unealta de ”eșarfă relațională”. De altfel, în cadrul atelierelor făcute pe baza acestei metode se utilizează ca mijloc de lucru chiar o eșarfă, căci se pornește de la ideea potrivit căreia într-o relație există 3: EU, TU și RELAȚIA NOASTRĂ.

Mi-a plăcut foarte mult ideea, am stat pe gânduri, am reflectat la cele auzite și văzute și am interpretat în modul meu metafora din spate:

Relația de prietenie ca o eșarfă.

Și plecând de aici, de câte ori copiii mei au diverse dileme despre prietenie, mă folosesc de povestea eșarfei.

Apucăm doi de o eșarfă, care reprezintă prietenia noastră. La început fiecare dintre noi o ține strâns în mâna lui, bucuros să aibă o asemenea legătură frumoasă. Eșarfa este strălucitoare, plină de afecțiune, de tandrețe, poartă cu ea mirosuri fermecătoare, care te ademenesc. O porți cu bucurie la gât, cu tine peste tot. Te învăluie. Și fiecare dintre cele două persoane o duce cu sine peste tot.

Doar că vine o vreme, când dintr-odată această eșarfă pierde din strălucire. Și atunci, unul dintre cei doi oameni, începe să scuture, să o anime. Ajung câteva unde și în partea cealaltă, doar că ele sunt atât de firave, încât persoana nu le mai aude, nu le mai vede, nu le mai simte. E preocupată cu altceva.

Tu încerci în continuare, deși vezi că celalălat capăt al eșarfei e inert. Dar tragi nădejde că ceva miraculos se va întâmpla, pentru că ție îți plăcea mult această eșarfă: culoarea ei, textura ei, mirosul ei, vigoarea de altădată. Și trăiești copleșit de amintiri și cu speranța că acestea vor reînvia legătura de altădată.

Se poate ca în anumite situații să se întâmple. Să reînvie! Se poate ca în alte dăți să rămână așa, fără culoare, fără suflu, întinsă pe pământ! Și trebuie lăsată acolo! Și-a trăit viața ce i-a fost hărăzită! A avut momentul ei de glorie, a fost purtată cu iubire de ambele persoane, doar că atât i-a fost dat să trăiască!

Daria, uite, facem așa! Prietenia ta cu X este o eșarfă. Ce culoare are?

Roz, răspunde rapid.

În regulă. Iau o eșarfă roz de prin casă (am destule și de tot felul de culori). Ia un capăt și eu un capăt. Atunci când tu o suni pe prietena ta și ea nu îți răspunde, scutură eșarfa, sau când o saluți și ea se face că nu te vede, tot așa scuturi eșarfa, adică la fiecare gest de-al tău din cadrul relației tu agiți eșarfa. Eu voi răspunde în felul meu, bine?

Începem. De fiecare dată când scutură eșarfa eu fie nu răspund deloc, fie răspund foarte firav. O las să facă de mai multe ori acest gest și apoi o întreb.

Cum te simți?

Obosită, dezamăgită, vine replica.

Bun. Mai vrei să continui?

Acum nu mai pot, mamă. Iau o pauză să mă liniștesc.

Și apoi continui povestea și îi spun că uneori prieteniile au nevoie de câte o pauză temporară sau chiar totală. Că atunci când doar unul trage de un capăt și celălalt nu face nimic, nu poți continua la nesfârșit în acest mod, căci este obositor. Că e necesar să facem tot ceea ce putem ca prieteni, dar nu la nesfârșit. Că nu poți forța pe nimeni să stea într-o relație, că o prietenie între doi oameni înseamnă ca fiecare dintre ei să depună eforturi, să își dorească să crească împreună acea relație. Când unul dă prea mult și celălalt doar primește, prietenia aceea are o viață temporară.

Sunt eșarfe care sunt fine ca mătasea și extrem de plăcute la atingere. Aceste prietenii pot avea o durată de viață mai scurtă, dar ne vom aminti cu mare plăcere de ele, peste ani de ele. Sunt eșarfe viu colorate, care îți iau ochii, care te ademenesc, te vrăjesc, îți dau chef de viață, care sunt cu tine o vreme și apoi pleacă pe aripi de vânt. Dar au avut și ele rostul lor în viața noastră! Culoarea lor intensă, ne obsedează ceva vreme, chiar și după ce prietenia aceea s-a stins! Sunt eșarfe viguroase, care se transformă din vreme în vreme și devin mai atrăgătoare, mai stabile, mai dorite. Aceste prietenii rezistă în timp, transformându-se și transformând oamenii ce le poartă cu ei.

Am avut și eu momente când am tras și am agitat capătul unei eșarfe și n-am primit răspuns. Și pe moment m-am întristat, am plâns, am suferit, am acuzat și n-am înțeles. Probabil că și eu am fost pentru altcineva capătul care nu a mișcat deși celălalt făcea tot posibilul, habar nu am.

Am înțeles în timp că unele relații se opresc pur și simplu, fără vreun motiv rău în spate, ci pur și simplu pentru că la capătul celălalt persoana nu mai privește înspre eșarfa noastră, ci este atras de o altă eșarfă. Că în acel moment trebuie să lăsăm eșarfa jos și să mergem mai departe fiecare pe drumul lui.

Am înțeles mai târziu că după ceva timp, o eșarfă poate să își reia strălucirea de odinioară, cu nuanțe ușor schimbate spre bucuria celor două persoane care o susțin.

Am înțeles că unele eșarfe își iau zborul definitiv din viața mea, dar că mi-au ținut de cald atât cât trebuia, atât cât le-a fost dat să facă asta.

Și mai presus de orice, am înțeles că în viață sunt suficiente doar câteva eșarfe, bune, care să țină de cald sufletului meu. Pe acestea și doar pe acestea le îngrijesc acum, le port cu mine peste tot, îmi înfășor sufletul cu ele, le spăl, le usuc cu căldura-mi sufletească, le dau strălucire, le așez pe rafturile dinăuntrul inimii mele.

E important să lăsăm ușa dulapului deschisă, în așa fel încât să lăsăm eșarfele care și-au trăit existența să coboare din rafturi și să facem loc celor noi să urce sau celor mai vechi să se transforme și să ocupe un alt loc.

Le arăt copiilor mei, prin povești, prin joc, prin mijloacele accesibile lor, toate aceste lucruri, în așa fel încât să nu poarte ranchiună nimănui. Să înțeleagă că prieteniile înseamnă ca fiecare dintre cei doi prieteni să aibă parte de libertatea proprie care să îl determine să revină de mii și mii de ori la celălalt, tocmai pentru că se simte înțeles și apreciat.

Și știu că deși le arăt, le povestesc, mă joc cu ei, le vorbesc, ei vor avea parte de propriile dezamăgiri, eșarfe după care vor plânge, vor tânji, altele pe care le vor ignora. Și e firesc să fie așa!

Dar sigur își vor aminti de Povestea Prieteniei ca eșarfă și că la un moment vor înțelege!

Sursa foto: www.pixabay.com

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments