Plec, dar mă întorc la tine

Cel mic se face mai mărișor (1 an jumate, doi) și începe să își dea seama când pleci tu de-acasă. Nu-i vorbă că și înainte de această vârstă își dădea el seama cam cum stă treaba, dar nu se revolta foarte tare. Acum, începe să plângă, să te strângă de picior să nu pleci, să se tăvălească pe jos, să folosească tot arsenalul din dotare, doar-doar vei sta cu el și lângă el.

 Ce faci? Cum reacționezi?

Se face dimineață și sună alarma telefonului (de cele mai multe ori) sau ceasul. O nouă zi de muncă. Tu, te ridici cât poți de ușor, pășești pe vârful picioarelor, de fapt zbori puțin, nu respiri, te subțiezi toată, poate-poate prietenul nostru cel mic nu simte că vrei să ieși din cameră. Să presupunem că ai avut noroc și ai ieșit fără ca el să se fi mișcat în pătuț sau în pat. Pfiuuu, deja e prima victorie a zilei tale. Se subînțelege că ar fi ideal ca toate hainele tale să fie pregătite în baie, în așa fel încât să nu fi nevoit să te întorci la locul faptei. Te apuci să-ți faci toaleta, stai pe gânduri dacă să tragi sau nu apa la toaleta, încerci să te speli în cea mai mare liniște posibil, te îmbraci cam tot așa, uitând să respiri și când ești sigur ca ai calea liberă, deschizi victorioasă ușa băii și ce să vezi?! Cel mic, cu ochii cârpiți de somn, cu părul ciufulit, cu degetul întins să acționeze butonul de plâns, stă cu mâinile întinse către tine. Daaaa, știu, ți se prăbușește cerul, credeai că l-ai fentat și astăzi, îți imaginai că îți vei începe ziua liniștită, dar… Nu-i vorbă, cel mic este atât de frumos, de drăguț chiar și disperat așa cum este, nu ești supărată pe el (sau doar pe el), ci mai degrabă îți imaginai că vei putea sări peste momentul de Rămas bun. Acu-i acu!

Te vede îmbrăcată de serviciu, începe să te strângă cu disperare în brațe, a devenit lipitoare, mergi cu el atârnat de gât încercând să îți mai pui un cercel (de preferat identic cu cel din urechea cealaltă), să te mai dai cu rimmel, plăcut ar fi și un ruj, și în tot acest timp, cel mic plânge și îți spune cum poate el mai bine că nu vrea să pleci de acasă sau că vrea să vină și el cu tine. E clar, trebuie acționat.

Dar cum?

Îți aduni toată răbdarea de care ești capabilă (și ești capabilă) și îi spui: Trebuie să plec la serviciu. Mă duc, dar vin înapoi la tine. Uite, vine mamaia (aici precizezi numele persoanei care stă cu el), mănânci cu ea, ieșiti la joacă, dormi și apoi eu vin la serviciu. Îi prezinți programul clar al zilei și mai ales îi precizezi exact că tu pleci. O, daaa, știu, plânsul continuă, ba chiar devine isterică, în ciuda faptului că tu crezi că ai făcut ce trebuia. Nu-i nimic, mai numeri încă o dată până la 10, îl liniștești, îi dai eventual apă, îl lași să umble printre cosmeticele tale, bijuteriile tale, orice i-ar putea distrage atenția și mai uită. Numai că inevitabilul se produce: Mamaia intră pe ușă. Concertul revine, disperarea ta crește, adrenalina nu mai vorbim. În toată această situație nebună, orice-ar fi trebuie să te liniștești și să te gândești la cel mic, oricât de greu ți-ar fi ție. Pune-te puțin în pielea lui – el te vrea pe tine, oricât de mult i-ar plăcea cealaltă persoană nu vrea ca tu să pleci, te iubește și nu știe cum să îți transmită că el doar cu tine se simte cel mai bine. Și, dacă ai fericirea ca dramul de înțelepciune să se activeze în aceste momente,atunci e clar că vei fi capabilă să îl înțelegi, să îl liniștești, să îl asiguri că te întorci. Încearcă să nu îl minți cu nimic. Oricât de dureros ar fi, Adevărul este de preferat, el capătă încrederea că vă veți revedea.

Când și cum se termină?

Scenariul se repetă și luni în șir. Dacă mai există câte o zi în care nu se manifestă, nu este pentru că a acceptat situația, ci pentru că nu mai are vlagă, a doua zi o va lua de la capăt. Cât ține? Evident că depinde de fiecare copil în parte. Cum spune Alfie Kohn, specialist în parenting, într-o emisiune de-a lui Cătălin Ștefănescu ”Garantat 100%” (pe care ți-o recomand să o asculți, e pe pagina mea de Facebook), părinții își doresc rețete universal valabile, dar această dorință nu poate fi îndeplinită pentru că fiecare copil are modul său de manifestare. Ce pot să spun din experiența mea este că încep să se mai liniștească și să accepte despărțirea temporară atunci când încep să vorbească. Le spui povestioara cu Plecatul tău, Venitul persoanei înlocuitoare, revenitul tău și vei avea surpriza plăcută să îl auzi peste ceva timp că îți repetă el ceea ce îi spui tu. E deja primul pas că acceptă.

E important să fii fermă, corectă, să nu amâni la infinit momentul despărțirii oricât de greu ți-ar fi, să nu te lași bătută când auzi urletele lui de la parterul blocului. Da, știu, nu e ușor, și crede-mă nu sunt inumană, dar cei mici speculează orice cu atâta ușurință, încât orice ezitare de-a ta nu va face altceva decât să îi accentueze supărarea.

Dar, rețetă nu există. Există situații și situații și sunt convinsă că vei ști exact cum să reacționezi cu al tău copil.

Și acum râd când îmi aduc aminte de diminețile în care îl vedeam la ușa sufrageriei, exact când eu începeam să mă încalț, și ieșeam pe ușă ca un vânt turbat cu pantofii într-o mână, cu haina pe alta, cu geanta în dinți, și continuam să mă îmbrac pe holul scării. Ce-or fi zis vecinii?! N-am idee. Dar voi, ce ziceți?

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments