Părinți, copii și o prăpastie!

Astăzi se împlinesc fix 7 zile de când nu-mi mai găsesc liniștea. Mă simt ca și când aș fi fost urcată cu forța într-un carusel și acesta nu se mai oprește din goană. Și mă trec toate senzațiile: frică, nervi, sentiment de înșelăciune, ură, neputință, fluturi în stomac, bucurie, putere, unitate, senzație de vomă, milă, dragoste, dorința de coborî pentru a-mi relua viața de acolo unde o lăsasem.

Mă fac că lucrez, că îmi continui activitatea, mă străduiesc să îmi duc existența ca și până acum, dar mintea mi-e tot timpul aiurea. La oamenii din Piața Victoriei care ies seară de seară și unde și eu însămi am fost, la oamenii din fața Palatului Cotroceni pe care îi privesc amuțită, la copiii mei, la politicienii pe care îi urmăresc siderată și cu speranța că vor opri caruselul să putem coborî, să ne reluăm rostul, chiar dacă vom merge o perioadă pe mai multe cărări după atâta vârtej.

Îmi fuge mintea la atâtea schimburi de replici dure, pline de îndârjire, de ură, schimbate între prieteni, cunoștințe de pe Facebook, la care nu m-aș fi putut gândi vreodată că ar putea avea loc. Mă gândesc la familia mea, la prezența sau absența lor în aceste zile, pentru că nu au știut cum să reacționeze, pentru că s-au aflat într-un blocaj, așa cum am fost poate mulți dintre noi. La starea asta de haos: la nivel de țară, de partide politice, de individualități.

Dar recunosc că cel mai mult mă doare imaginea prăpastiei create între generații: părinți și copii. Părinții noștri, pe care îi poți vedea în fața Palatului Cotroceni, și noi, copiii lor, care scandăm în Piața Victoriei.

Ce s-a întâmplat? Oare atât de mare este diferența între generații, despre care am tot auzit și citit de-a lungul timpului?

Nu cred. Cred că e ceva dincolo de diferențele inevitabile de opinie dintre oameni ce aparțin unor generații și timpuri diferite. E ceva ce vine din adâncul fiecăruia dintre noi, din lucruri nezise la timp, din vise frânte, din discuții amânate la nesfârșit, din acțiuni nefăcute în mod real dar plăsmuite bine în mințile noastre, din neascultare, din lipsă de comunicare.

Oamenii din fața Palatului Prezidențial sunt aceia pe care îi întâlnesc în parc când ies cu Rareș. Sunt acei bunici care îngrijesc copiii celor care scandează în Piața Victoriei și care deplâng soarta protestatarilor, adică a propriilor copii, care sunt nevoiți să stea până târziu să muncească pentru a-și plăti ratele la casă, pentru a asigura un trai bun nepoților lor, pentru a-și duce existența într-o țară unde nimic nu merge. Sunt aceiași oameni care fac piața pentru copiii lor, care le pregătesc un blid de mâncare ca să aibă ceva cald când vin acasă la 7.00 seara pentru a-și recupera copiii și pentru a câștiga câteva ore de stat cu cei mici.

Și totuși acești oameni se distanțează brusc, total, de copiii lor când vine vorba de politică. Când copilul său postează pe Facebook un mesaj haios din Piața Victoriei, părintele reacționează imediat cu un mesaj total opus. Și deși acasă își vorbesc și ei în continuare au grija nepoților, în online convingerile sunt diametral opuse, iar seara fiecare se află în alt punct al orașului.

Și asta mă doare până în rărunchi!

Căci știu că din prima clipă când am văzut-o pe Daria în fața ochilor mei, orice am făcut din acel moment și până acum a fost mereu cu gândul la ea și apoi cu gândul la Rareș. Că în fiecare gest al meu, de când am devenit părinte, ei sunt în mintea mea. Că de fiecare dată mă gândesc dacă e bine așa, dacă le poate fi util, ce-ar învăța ei din asta, cum aș putea îmbunătăți, ce-am putea face altfel ca să le fie lor bine!

Și cred că orice părinte de pe lumea asta gândește și simte la fel.

Și cred că și părinții de la Cotroceni simt la fel și știu că și părinții din Victoriei au aceleași sentimente. Și totuși suntem  despărțiți.

Despărțiți de o prăpastie, creată de oameni al căror interes nu suntem nici noi, nici părinții noștri!

Și mai cred că ura, energia consumate în aceste 7 zile pentru a da replica celuilalt, cât mai peste nas, cât mai rău cu putință, indiferent că el ne este prieten, frate, soră, coleg de serviciu, mamă, mătușă, unchi, nu ne ajută pe noi, ci doar pe cei care se vânzolesc în Palate și nu găsesc nicio cale de a opri caruselul, de a da jos oamenii în siguranță, de a-i pune pe cărarea bună, de a-i trimite acasă, la cei dragi!

I-am spus Dariei într-una dintre seri, când mă pregăteam să plec în piață:

Daria, dacă generația ta va trece prin momente similare celor pe care le traversăm noi în aceste zile și eu nu te voi înțelege, te rog să-mi amintești ceea ce trăim noi acum! Să mă tragi de mânecă, să mă obligi să te aud, să te ascult! Să-mi spui că generația ta ești TU! Căci nu vreau ca eu să strig într-un loc, iar tu în altul! Adu-mi aminte! S-ar putea să uit!

Cred cu tărie că indiferent de convingerile politice pe care le are fiecare dintre noi, indiferent pe cine susținem sau simpatizăm, acestea nu trebuie să ne dezbine, nici să ne depărteze de cei dragi.

Luptele politice între Palate se vor duce, vor veni altele, dar noi suntem tot aici și conviețuim.

Merită înverșunarea asta?! Toată această energie ar merita îndreptată într-un singur sens: înspre NOI, ca NAȚIUNE.

Închei cu un citat din Maica Tereza și cu speranța că ne vom găsi cu toții liniștea:

”Ce poți face pentru pace? Mergi acasă și iubește-ți familia!”

 

Sursa foto: www.pixabay.com

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments