Ordine în dezordine!

Am două camere acasă unde atunci când intru, trebuie să o fac cu mare grijă, cam așa ca marii mafioți obsedați să nu atingă firele roșii de laser, pentru că imediat se declanșează alarma. În cazul meu nu vine niciun polițist să mă ridice, dar durerea pe care o resimt când îmi intră în talpa piciorului câte o piesă de lego e mult mai mare decât dacă m-ar încătușa oamenii legii. Două camere, ziceam: sufrageria și camera copiilor. Unde fiecare colț este înțesat cu câte o jucărie, jucărioară, hârtie, creioane, acuarele întărite, biluțe microscopice, stickere, pahare cu apă murdară de la pictat, pietre cu forme mirobolante, frunze, bețe magice adunate de pe-afară, minge desumflată, cutii goale, resturi de la ascuțitoare, discuri demachiante îmbibate cu acetonă precum norii plini de ploaie, clame, coronițe, elastice de păr, ambalaje de la ciocolată, ca să o scurtez un adevărat bordel (nu dintr-ăla ;). Nimic nou până aici. Toate casele în care sunt copii au asemenea camere, cu toate înșirate pe jos, doar că eu sunt obsedată de ordine. Și aici, apare problema!

Cum pot oare copiii să trăiască astfel? Mă întreb întruna și înțeleg și nu prea înțeleg.

La finalul săptămânii, când facem ordine în casă, mă ia cu amețeala numai la gândul că voi intra în camera lor. După ce trag aer în piept, mă pregătesc psihic, intru în bârlog, unde evident dezordinea e la ea acasă.

Daria, ție îți place cum arată camera voastră? îmi țâșnește prima întrebare, evident prost gândită, clasică, cu un răspuns pe care îl anticipez la diferență de o secundă după ce am scos porumbelul.

Da. Dar ce are? mă întreabă cu un aer profund nedumerit, vizibil sincer.

Băi, frate, tu nu vezi ce e pe biroul ăla?! Toate înșirate, numai gunoaie, Dumnezeule! continui eu într-o notă gravă, precum o actriță în tragedie.

Mamă, așa trebuie să fie! Daria face un experiment! îi ea apărarea imediat frate-su.

Răsuflu, mă așez pe patul din camera lor, mă bușește și râsul, mă apucă și dracii și mă întreb cum să reacționez în așa fel încât să priceapă ceva copiii ăștia.

Uite, îmi vine să vi le arunc pe toate la gunoi, le zic eu dezarmată total.

Tăcere. Pun mutrițele în pământ și ascultă. În etapa aceasta mă întreb mereu dacă ei chiar mă ascultă. Cel mai probabil nu. Eu însă perseverez precum o bandă stricată și îmi duc mai departe discursul.

Eu nu înțeleg cum puteți să trăiți așa?! Eu nu mă pot apuca de nimic dacă nu e ordine în cameră. V-ar fi mult mai ușor dacă lucrurile ar fi la locul lor, le veți putea găsi imediat când veți avea nevoie de ele, adaug eu așteptându-mă să aibă loc iluminarea în creierașele lor și să facă ordine cu viteza luminii, o ordine care să țină o veșnicie. Și atunci îmi aduc aminte cum făceam eu când eram copil și mama începea să ne toace la cap. Așaaaa, îmi spuneam în gând, acum placa numărul 1. Să vedem, urmează și a doua?!

E clar. Trebuie să mă opresc. Sigur și copiii mei se întreabă același lucru. Mă uit la ei, cum stau așa ca niște mici deținuți în fața gardianului, mă bușește râsul, încep și ei să râdă și facem pace.

Bun, le zic! Uite cum facem. Eu nu ridic niciun deget în această cameră, până nu vă strângeți toate lucrurile!

Da, mamă! Stai liniștită! Strângem noi, se reped ei să mă asigure și în același timp să pună capăt orei de dirigenție.

Întorc spatele și ies din cameră, lăsând ușa deschisă pentru a auzi ce se întâmplă. Daria începe să îi dea sarcini lui Rareș. El execută cu mare bucurie că are un rol. Fac ordine, vin să-mi dea raportul cu mândrie și apoi se întind amândoi pe canapea, epuizați de atâta muncă. Și ordinea asta ține fix până a doua zi, când luați de febra experiementelor, a jocurilor, lucrurile revin la ”ordinea” lor de dinainte.

Am încercat cam toate metodele posibile. I-am luat cu vorba bună, am dus discursul binecunoscut al rușinii și al unei vizite pe nepregătite din partea unui prieten (varianta asta nu prea am crezut-o nici eu, dar mă rog… am zis să încerc), acum vreo doi ani  i-am lăsat Dariei pe birou o scrisoare din partea cămășii ei de școală, în ideea de a o sensibiliza pe subiect. Suna cam așa:

”Daria, sunt eu, cămașa ta de școală. M-am decis să îți scriu după atâtea săptămâni în care m-ai tratat ca pe o Cenușăreasă, aruncându-mă de pe scaun pe pat, mototolindu-mă în ghiozdan după ora de sport fără să te gândești o secundă la mine, la cât de mult sufăr și mă doare felul în care te comporți cu mine. Sunt ajunsă la capătul răbdării. Cred că nu voi mai rezista mult în halul acesta și te voi părăsi. Da, mă voi arunca de la fereastră! A ta cămașă de școală”

După ce a citit scrisorica, mă sună:

Mamă, am citit scrisoarea!

Și? întreb eu cu o undă de speranță.

Ești talentată la scris. Ar trebui să faci cărți pentru copii!

Am râs amândouă. A înțeles mesajul și a avut grijă să facă ordine în camera ei aproximativ două săptămâni după citirea biletului cu pricina. Și apoi intră în ritmul obișnuit. Mă gândesc mereu că sunt eu prea obsedată (ceea ce sunt), că nu se prinde nimic de capul lor în privința asta, deși îmi tot fac datoria să le spun, că nu este așa de grav faptul că nu strâng după ei, dar că e timpul să își facă și ei bucata lor de treabă în casă pentru că am nevoie de ajutor din partea lor și pentru că astfel vor înțelege și ei că lucrurile nu se fac singure, peste noapte. E un fel de tragicomedie și mă gândesc mereu la alte și alte metode de a-i face să participe. Apoi mă lovește gândul că se vor sătura să fie ordonați o viață întreagă, că li se va acri să facă tot și toate când vor fi mari și că măcar acasă, unde sunt eu și încă mai pot, să se bucure că vine cineva din urmă care să strângă, așa ca un spiriduș bun și îngăduitor, căci vor avea multe zile în care niciun lucru nu se va mișca din locul în care este căci nu va fi nimeni lângă ei să facă asta. Și când mă cred eu împăcată cu mine și cu modul în care gestionez situația mă întreb dacă nu sunt prea permisivă.

Și apoi îmi amintesc o dimineață de sâmbătă în care Rareș mă trezește.

Mamă, mamă, trezește-te!

Rareș, lasă-mă să dorm! E abia 7.

Te rog, vino cu mine în sufragerie! Te rooog!

Hai, du-te liniștit! Uite, e zi afară, noi suntem cu toții în casă, ușile sunt deschise. Mai stau 5 minute și vin! Du-te și joacă-te cu ceva!

Nu pot mamă! Nu pot pentru că e dezordine!

Când îl aud, îmi dau seama că mai este o speranță. Că ceea ce le spun eu lor prinde rădăcini în mintea si sufletul lor, doar că trebuie să am răbdare. Și cred că trebuie să mă mai schimb și eu!

PS. vinerea este zi de vraiște, despre asta am scris aici, adică fiecare dintre noi face fix ce își dorește fără a mai fi reguli.

Nu știu, poate la voi lucrurile stau mai bine, dar la mine cam asta e situația. Dacă știți și alte metode, tare m-aș bucura să le aflu și eu.

 

 

 

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments