Nu răspund la sms!

Una dintre activitățile mele zilnice este și aceea de a trimite e-mailuri diverselor persoane cu care colaborez pe parte profesională: e-mail de confirmare, de transmitere a unui punct de vedere cu privire la o situație care privește ambele părți, e-mail de clarificare, e-mail de mulțumire.

Așa încât, la începutul zilei, mă așez conștiincios în fața tastaturii, compun textul la obiect, pentru a nu plictisi destinatarul, bolduiesc elementele esențiale (pentru ca același destinatar să le aibă mai repede în fața ochilor, pentru ca atenția acestuia să se îndrepte spre lucrurile esențiale, la care aștept un răspuns), găsesc un titlu scurt și care să cuprindă chintesența e-mailului (gândindu-mă că omul se va prinde de urgența răspunsului), finalizez cu precizarea că aștept un răspuns în termenul X și evident închei, mulțumindu-i și urându-i o zi frumoasă! Apăs Trimite și trec la următoarea sarcina de pe ordinea de zi, convinsă fiind că destinatarul meu va vedea în câteva ore e-mailul și va răspunde aproximativ după același tipar pe care îl urmez eu. Luată de ritmul alert al celorlalte treburi, îmi aduc aminte după ceva vreme că așteptam răspunsul cu pricina, ca să finalizez și treaba respectivă. Revin și verific, plină de speranța, Inbox-ul. Stupoare, răspunsul așteptat nu este! Mă gândesc că sigur am făcut vreo greșeală la tastare și n-am trecut adresa corectă a destinatarului. Mai verific o data – corectă. Mă uit la ora de trimitere, gândindu-mă că sunt eu prea nerăbdătoare. Trimis cu vreo 5 ore în urmă. Și totuși, ce-o fi!? Îmi zic, în primă etapă, că sigur destinatarul meu e un om ocupat, care nu a avut vreme să citească și să îmi dea un răspuns concret, așa cum îl aștept eu. Prin urmare, n-am nicio șansă să finalizez astăzi treaba, pentru că vezi tu, de finalizarea ei depinde răspunsul pe care îl tot aștept. Și vine și următoarea zi în care nu primesc niciun semn, nici a doua, nici a treizecea. În acest interval, dau sms, sun. La fel, persoana pare că nu se află în nicio zonă de acoperire a Terrei.

Când mi s-a întâmplat prima dată această situație, m-am gândit că e cu siguranță o problemă de securitate națională pentru care omul nu a putut răspunde, în ciuda faptului că și e-mailul meu era important. Dar m-am convins ulterior că tăcerea lui nu are legătură nici cu ariile de acoperire, nici cu vreo problemă gravă de sănătate care îl împiedică să răspundă. Are legătură cu o nouă specie de oameni, care devine din ce în ce mai numeroasă, a acelora care văd e-mailul tău, îți dau o înjurătură printre dinți pentru că ai tupeul să le ceri informațiile respective, și pentru că e cea mai facilă cale, nu îți răspund.

Îi și aud spunând: ”Du-te naibii! Să te văd, cum te vei descurca fără răspunsul meu!”

Ideea este că mă pot descurca și fără răspunsul lor, doar că situația din e-mail privește, în general, ambele părți și mai devreme sau mai târziu tot ne intersectăm. Și atunci, îl aud, găsind divese scuze penibile, de genul: mi s-a îmbolnăvit pisica, am tras-o cu mama vreo două săptămâni, am fost atât de ocupat încât n-am avut vreme să răspund e-mailurilor, sms-urilor, telefoanelor. Și  nu pot să nu gândesc, când aud vorbele acestea aruncate precum praful în ochi, cât de ocupat poate fi un om?! Și miniștrii, care au agende încărcate, tot răspund, fie și după trecerea celebrelor 30 de zile prevăzute de legislație. Dar răspund.

Din păcate, situații de acest gen întâlnesc și în relațiile personale. Dacă pe linie de serviciu nu mă mai afectează, pentru că înțeleg categoria cu care lucrez, fac tot posibilul să pun capăt cât mai repede ”colaborării” respective, sau dacă n-am nicio posibilitate să o scurtez, aleg să mă comport civilizat și după încheierea socotelilor tai de pe lista mea persoana respectivă, când vine vorba de oameni apropiați e mai greu. Le găsesc scuze pentru o perioadă mai lungă de timp, mă gândesc că nu au avut timp, că realmente sunt ocupați. Doar că mâhnirea apare și nu mă pot abține să nu mă întreb cât ar dura ca sms-ului meu să-i trimită un răspuns, fie el și monosilabic.

Și în momente de acest gen, mi-l aduc aminte pe bunicul meu din partea mamei, care îmi cerea să mă duc să cumpăr o pâine de la brutăria din sat. Dar întotdeauna, înainte de a pleca din curte, mă oprea să-mi spună:

Când mergi pe stradă și te întâlnești cu cineva să dai Bună ziua! Să te uiți în ochii lui și să răspunzi cuviincios. Iar dacă cineva te întreabă de unde ești și a cui ești, să răspunzi că ești nepoata mea de la oraș!

Mesajul povețelor bunicului meu era acela de a mă respecta pe mine, respectându-i pe ceilalți. De a răspunde oamenilor cu care mă întâlnesc, așa cum îmi doresc ca ei să-mi răspundă, de a-mi asuma lucrurile.

Transpus în era tehnologiei, în care nu mai e timp pentru nimeni și nimic, mesajul bunicului meu este simplu: RESPECT și BUN SIMȚ, trimise printr-un simplu emoticon, pentru a nu pierde timpul…

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments