Mamă de doi copii

Am ajuns la momentul în care pot avea parte de liniște, chiar și atunci când sunt ambii copii acasă. Ba mai mult, trăiesc perioada în care cei doi copii ai noștri au activități în comun, culmea, inițiate de ei. Stau împreună în camera lor, discută, fac diverse lucruri, se ajută, Rareș este asistentul Dariei și pot face asta timp de câteva ore bune,fără să mai aud țipete și urlete. Da, e o minune, la care acum ceva timp nu îmi permiteam să mă gândesc. Am mai scris despre ce simt eu cu privire la acest subiect, probabil voi mai scrie, căci lucrurile se modifică în timp. Îmi amintesc începuturile mele de mamă cu doi copii, în care eram constant supravegheată de Daria pentru a nu comite vreo mângâiere în plus lui Rareș. Zilele în care mi se reproșa faptul că nu petrec cu ea atâta timp cât petrec cu el, explicațiile interminabile, ciondănelile dintre ei. Acum îi privesc și conștientizez că timpul le așază pe toate, că răbdarea e necesară și mai ales că nu trebuie să intervii pentru orice în relația pe care și-o construiesc cei doi frați.

Am gândit mereu că e important să fie doi ai noștri pe lumea asta, tocmai pentru a fi împreună când noi nu vom mai fi. Da, știu e o vorbă veche, populară, desuetă poate, dar așa am simțit la momentul în care am decis că mai e loc pentru încă cineva în familia noastră. Și acum gândesc aproximativ la fel, doar că am înțeles, între timp, că alegerea de a mai aduce pe lume un copil nu trebuie să fie doar din această prismă – să aibă și el frate sau soră, sau să am și eu unul dintre copii cu mine la bătrânețe. Sunt concepții de viață care nu devin întotdeauna realitate, ci mai degrabă sunt motive să acționăm sau nu. Acum cred că mi-am dorit să am doi copii pentru că iubesc copiii și pentru că am simțit că pot să mai dăruiesc. Nu îmi garantează nimeni și nimic că ei vor fi cu mine la bătrânețe sau că ei vor fi împreună ca frați, peste timp. Prin urmare, disperarea mea ca cei doi copii ai noștri să se iubească și să se înțeleagă ca frații era oarecum nefondată și poate tocmai această disperare constituia piedica în apropierea dintre cei doi. Cum aș fi putut eu să-i cer Dariei să-și iubească fratele, când venirea pe lume a acestuia îi redusese mult timpul pe care îl petrecea doar ea cu noi?! Știi și tu cum e când ți se cer anumite lucruri – le faci doar dacă simți, dacă le poți înțelege, dar mai greu pentru că îți sunt cerute.

Mi-e drag să-i aud din bucătărie sau din sufragerie cum pun la cale tot felul de lucruri, cum el, inițiator din fire, îi dă câte o idee ei, iar ea, împăciuitoare, îi spune că e mai greu, că e posibil să se rănească, dar că totuși pot încerca să vadă ce iese. Apoi, îi văd cu coada ochiului cum ies din camera lor, se duc în baie, sau în sufragerie, își iau materia primă și revin la bancul de lucru. Îi aud râzând, ascultând muzică, le aud picioarele pe parchet dansând, apoi o aud pe ea țipând pentru că el a ciupit-o, pe el râzând poznaș, dar simt că acum la ei totul e cald și calm. Apoi o aud pe Daria cum îi explică diverse lucruri, el întreabă ca să se convingă că a înțeles bine cum stă treaba, și apoi îl aud spunând: ”Daria, ești sora mea!”, iar această propoziție înseamnă multe: te înțeleg, te iert, te ador, mă enervezi, n-am chef de tine astăzi, vreau să fiu doar eu cu mama și tata, e loc pentru amândoi, te iubesc. Apoi, o aud pe ea spunându-i: ”Pui mic!”, iar asta înseamnă tot atât de multe: ești fratele meu, te-am urât, mi-ai furat locul în fața părinților, țipai de mă dureau timpanele, îmi invadezi locul, spațiul, timpul, mi-ești drag, am grijă de tine, am uitat, te iubesc.

Acum e mai bine. Ce-am făcut de au ajuns aici? Sau mai degrabă ce n-am făcut?!

La început îi tot explicam Dariei că el e mic și că trebuie să îl înțelegem, că are nevoie de atenție mai mare pentru că nu se poate apăra, că ei trebuie să se iubească că sunt frați. Apoi, mi-am dat seama că ea nu avea nevoie de vorbe, că se săturase de ele și că nu aveau așa mare valoare. Avea nevoie de fapte, de noi doi lângă ea, de îmbrățișări, de spațiu să se manifeste cu bucurii și supărări, dar mai ales de imparțialitate. Așa că am decis să nu mai vorbesc. Să tac, să observ și să intervin atunci când lucrurile derapau (adică mai ieșea câte o bătaie, în care raportul de forțe este inegal). Știam, în sufletul meu, că la un moment dat lucrurile se vor regla, că timpul le rezolvă.

Sunt atentă mereu:

  • Să nu fac comparații între ei; niciodată; fiecare e diferit, mă enervează de principiu comparațiile, dar cu atât mai mult între frați.
  • Să văd în fiecare dintre ei punctele tari, părțile bune, să le subliniez pe acestea. Iar pentru cele ce pot fi lucrate să manifest înțelegere, în așa fel încât din discuțiile cu ei să reiasă ideea de acceptare a fiecăruia așa cum este.
  • Să petrec timp separat cu fiecare dintre ei, tocmai pentru că au nevoi, dorințe diferite.
  • Să nu mai intervin imediat când apare o problemă între ei. Îi las să-și spună of-ul, să țipe dacă au chef, să se certe, chiar să se și ”lovească”, doar să nu se rănească.
  • Să nu le mai cer să se iubească, pentru că sunt frați. Asta e de la sine înțeles și se construiește în timp, nu pentru că le-o cer eu sau pentru că așa trebuie să fie,ci pentru că simt sau vor simți așa.
  • Să petreacă timp împreună. Le dau activități, sarcini, responsabilități care să-i implice – șterg praful împreună, fac ordine în camera lor. E foarte amuzant să-i văd cum își împart sarcinile, cum dintr-odată se responsabilizează, cum pe rând sunt șefi.

Știu că relația lor ca frați va tot evolua în timp și va căpăta noi forme. Știu că trebuie să le las libertate, în așa fel încât lucrurile să se așeze după sufletul lor. Știu că tot ceea ce se construiește acum e important pentru viitorul relației lor de frați. Știu că implicarea noastră ca părinți în tot acest proces este vitală. Dar mai știu că e nevoie de timp, că pot apărea schimbări neașteptate, că pot veni perioade în care nu-și vor mai vorbi, vor fi departe unul de celălalt, vor fi supărați, dar la fel de bine știu că acestea nu vor ține la nesfârșit. Că oricât de supărat ai fi pe fratele sau sora ta, e ceva înăuntrul nostru, dincolo de noi, care găsește scuze pentru orice acțiune a celuilalt, că în fapt, nu ești de-adevăratelea supărat pe sora sau fratele tău, ci mai degrabă debusolat, dezamăgit, rănit, și că mai devreme sau mai târziu, iubirea primează.

Nu trebuie să fiu arbitru între ei, ci doar un atent și discret observator, cu mici intervenții la nevoie 🙂

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments