Însemnările unei mame de puștoaică (II)

– Mamă, unul dintre colegii de clasă mă face ”enervantă”, îmi spune Daria într-o seară.

– Te place, răspund eu.

– Cred că nu ai auzit bine, mă face ”enervantă”.

– Am auzit foarte bine și rămân la ideea mea. Te place.

Gata, e clară treabă. E timpul să intrăm în pâine. Îmi las toată treaba, mă așez și o ascult.

– Păi cum poate să mă placă, dacă el mă face enervantă, continuă Daria.

– Știi, băieții la vârsta asta, chiar și mai târziu, așa știu să își exprime sentimentele, schimbând ușor realitatea.

Și uite așa, continuăm să disecăm firul în patru. De ce băieții se comportă astfel? De ce fetele nu spun exact ce gândesc, ci pe ocolite? Oricât de mult îmi vine să țin pledoarii (deh, filolog la bază), prefer să-i adresez întrebări și să vorbească ea cât mai mult. Să-și golească sufletul. Să găsească răspunsuri din discuție și să facă loc altor și altor curiozități. Tac, ascult, savurez momentul și mă bucur că se întâmplă. Și dintr-odată vin buluc peste mine amintiri, scene din perioada în care aveam aceeași vârstă cu ea, sau de când eram mai mare. Îmi amintesc de după-amiezele din generală, când drumul spre casă dura câteva ore (chiar dacă puteam să-l fac în 10 minute), căci erau multe de vorbit. Eram cu fetele, colege de clasă sau vecine de prin cartier și ne dădeam cu părerea cine pe cine place, cum e colega cutare, ce-a zis cealaltă, pe cine o place colegul din banca a doua și tot așa. Și erau atât de importante toate aceste discuții, încât mai puțin conta că a doua zi aveam teză sau lucrare la nu știu ce obiect. Apoi, îmi vin în minte zilele din adolescență, când alături de prietenii buni din gașcă urcam pe bloc, stăteam întinși pe jos, sau unii pe ceilalți, fumam și discutam discuții și vorbeam vorbe, filosofam. Și ne adresam unii altora tot felul de întrebări, spuneam cu voce tare lucruri care ne intrigau sau ne mirau și încercam să găsim răspunsuri enigmelor vieții. Și câte unul din grup, mai deștept sau mai instruit ne dădea câte un răspuns din care se iveau alte întrebări. Și petreceam ore în șir unii cu ceilalți, toți în necunoștință de ceea ce însemna cu adevărat viața, năuciți de câte dileme există pe lume și la care nu aveam răspunsuri, dar bucuroși că exista cineva dispus să ne asculte. Nu se punea în discuție să vorbim toate astea cu ai noștri părinți. Îmi și imaginez răspunsul: ”Fugi măi de-aici!”, ”N-ai teme de făcut”, ”La ce-ți zboară mintea, se vede că stai degeaba toată ziulica!”. Cei mai mulți dintre noi nu eram ascultați acasă, nu puteam discuta asemenea lucruri cu părinții. Nu că n-ar fi vrut, ci pentru că bieții de ei nu știau cum se gestioneze asemenea situații, nu le considerau subiecte de discutat, nu se acorda atâta atenție sufletului, nu existau atâtea informații așa cum sunt acum, nu erau construiți și educați să ne asculte. Dar ele, problemele astea de suflet, de viață, ne apăsau, poate mai mult decât examenul de intrare la liceu sau bacalaureatul. Apoi la școală, nici atât nu se puteau discuta chestii de acest gen. Singurul profesor din gimnaziu cu care puteam vorbi deschis orice era cel de română, un om bun. Și mai târziu, la liceu, tot profa de română era cea care ne spunea să ne ștergem unghiile de ojă, dacă oja este sărită, căci este inestetic. Lucrurile acestea, pe care eu nu le auzisem din altă parte, ni le spunea în 5 minute dedicate nouă.

Ca profesor și dirigintă, am preluat și eu regula celor 5 minute. În fiecare oră de română făceam loc, 5 minute, discuțiilor care îi interesau pe ei și nu aveau neapărată legătură cu lecția, iar orele de dirigenție erau de dirigenție și nu altceva. Știam, din propria-mi experiență, cât de importante erau toate aceste aspecte pentru elevii mei, poate pentru unii dintre ei mai importante decât disciplina pe care o predam.

Înțelegând valoarea acestor discuții, procedez cam așa cu ai mei copii:

  • Ascult, întreb, împărtășesc din experiența mea.
  • Sunt de acord că e o problemă importantă, majoră chiar. Nu iau în derâdere, nu emit opinii de genul: ”Termină cu prostiile”, ”de învățat nu ai?!”, ”ce probleme ai și tu…”. Sunt sintagme pe care le-am auzit la vremea mea și mă enervau maxim. Ba mai mult, îmi închideau orice dorință de a mai vorbi ceva cu persoana respectivă.
  • Le ofer alternative, dar nu le impun opinia mea. Ei trebuie să învețe să-și rezolve singuri problemele și mai ales să își accepte deciziile, cu tot ce implică ele.
  • Îi întreb frecvent: ”Cum te-ai simțit astăzi la școală/grădiniță?”, ”Ce te-a bucurat astăzi?”, ”Ce te-a întristat?” Mă feresc de întrebarea: ”Cum a fost astăzi la școală?” Pentru că știu din start răspunsul: ”Bine”, răspuns ce închide ușa către alte discuții.
  • Empatizez cu ei și problemele lor. Când îi aud povestind, mă pun în pielea lor, pentru câteva minute sunt de vârsta lor, mă transform în mintea mea, ca să pot înțelege mai bine situația. În acest fel, nu risc să dau răspunsuri ”ca nuca în perete”.
  • Nu vorbesc despre problemele lor cu alții, în prezența lor. E vorba despre sufletul lor. Dacă simt nevoia să aprofundez subiectul, vorbesc cu oameni apropiați, la modul general, sau citesc un articol similar de pe net, sau o carte, ceva care să mă ajute să-mi deslușesc gândurile.
  • Când nu sunt în dispoziția necesară să îi ascult, le spun că vorbim mai târziu, și mă țin de cuvânt.

Știi și tu la fel de bine ca și mine, că dacă nu ai sufletul curat, liniștit, nu poți face mare lucru din ce ți-ai propus. Cele câteva minute de ascultare, merită din toate punctele de vedere! Iar apropierea care se creează între mine și ei este de neprețuit.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments